EXCLUSIV  1 Decembrie. De ce nicio altă dată nu pare a-şi putea revendica demnitatea de a fi considerată drept Ziua Naţională a României

Într-o accepţiune de dicţionar, dar care prezintă avantajul maximei acceptabilităţi, Ziua naţională comemorează un eveniment istoric, politic ori cultural considerat reprezentativ, dacă nu decisiv pentru istoria unui stat. Astfel, în majoritatea ţărilor, ea marchează "naşterea naţiunii", fie prin dobândirea independenţei statale (faţă de fostele puteri coloniale, precum în cazul SUA, cu Independence Day, de vechile imperii sau oricare altă entitate), fie prin actul desăvârşirii unificării naţional-teritoriale. Nu de puţine ori este vorba de cinstirea (comemorarea) instaurării unui sistem politic cu care statul se identifică, precum prestarea jurământului primului suveran, proclamarea Republicii, adoptarea unei Constituţii etc.

Parcurgând, prin eliminare, registrul acestor evenimente istorice care ar putea oferi posibilitatea proclamării, ca zi naţională, în perspectivă comparatistă, drept momente istorice reprezentative ne rămân cele două uniri: de la 24 ianuarie 1859 şi, respectiv, 1 decembrie 1918, amândouă cu o veritabilă şi profundă semnificaţie fondatoare pentru statul român.

Prima prezintă circumstanţieri legate de contextul internaţional şi de rolul istoric asumat, în sensul că s-a impus prin interesele economico-strategice ale marilor puteri ale timpului, conjugate fericit cu dorinţa naţională, şi a reprezentat începutul unui proces care avea să se desăvârşească în deplinătatea semnificaţiilor sale, abia la 1 decembrie 1918. Cea mai bogată şi densă epocă în realizări din istoria naţională, domnia de numai şapte ani a lui Alexandru Ioan Cuza a creat, ca formă, toate instituţiile şi legile moderne ale statului român care, treptat, au dobândit fond, substanţă, desăvârşindu-se la începtulul veacului al XX-lea. Într-adevăr, momentul desăvârşirii statului naţional unitar român, în urmă cu 93 de ani, reprezintă cel mai important reper al istoriei naţionale, punctul culminant al afirmării naţiunii, rămas obiectiv definitoriu şi permanent.

Atunci, poporul român a marcat un vârf al devenirii sale istorice, în primul rând ca stat. O întindere geografică maximă, cuprinzând aproape toate teritoriile locuite (majoritar) de români, o independenţă efectivă - de facto şi de iure - necunoscută până atunci şi un regim democratic maturizat, în armonie cu Europa vestică mai mult ca oricând. Monarhia străină devenea una română, rupându-se de misiunea sa iniţială de a reprezenta interesul marilor puteri şi asigura stabilitatea politică internă, şi, asumându-şi una exclusiv şi pe deplin naţională, Regele Ferdinand proclamându-se Ferdinand I de România "Cel Loial", Guvernul liberal al lui Ionel Brătianu şi partidul dominant al ţării, PNL, îşi asumau ca program "dezvoltarea prin noi înşine", iar Constituţia din 1923 naţionaliza bogăţiile solului şi subsolului şi recunoştea funcţia socială a proprietăţii.

Reforma agrară promisă pe front de rege şi primul său sfetnic şi colaborator atenua discrepanţele sociale şi crea premisele unei "păci şi armonii" între clase. "Principiul naţionalităţilor", proclamat prin Declaraţia de la Alba-Iulia a unirii Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918, şi recunoscut ca reper constituţional pentru statul român nou şi împlinit asigura egalitate şi nediscriminare pentru toţi trăitorii în cadrul graniţelor sale. Imperativul "naţionalităţilor" promis de preşedintele SUA, W. Wilson, cucerea Europa, genera căderea imperiilor şi "cavalcada tronurilor", "naşterea" a noi mari naţiuni, printre care şi cea română, şi îi redefinea nu numai frontierele, dar mai ales destinul său istoric.

Din păcate, dispariţia prematură - istoric şi biologic - în acelaşi an (1927), la 20 iulie a regelui Ferdinand şi, la 24 noiembrie, a primului-ministru Ion I.C. (Ionel) Brătianu, arhitecţii marelui proiect al împlinirii şi modernizării statului român, şi evoluţia ulterioară a evenimentelor aveau să încetinesască, dacă nu, în cele din urmă, să zădărnicească, în anumite privinţe, realizarea sa.

Semnificaţiile momentului 1918 şi a consecinţelor sale de renaştere a Statului român, modernizare, dezvoltare şi prestanţă a sa fără precedent în rândul naţiunilor, rămân de interes şi dobândesc valoare de simbol perpetuu. Fiecare generaţie a moştenit, astfel, datoria de a nu-l uita, a-l evoca periodic şi a-i menţine şi transmite mai departe amintirea, ca o constantă a mentalităţii naţionale şi aspiraţie a generaţiilor viitoare.

De aceea, nimic altceva nu pare a-şi putea revendica cu mai mult temei, cel puţin până acum, demnitatea de a fi considerată şi marcată, în consecinţă, drept Ziua naţională a României, decât 1 Decembrie (1918)! Articol scris de profesor Mircea Duțu, Universitatea Ecologică

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News