EXCLUSIV  99 de ani de la masacrarea românilor de la Târgu Lăpuș

„Azi se comemorează 99 de ani de la Masacrul de la Târgu Lăpuș. Am auzit știrea la Radio România Actualități. S-a vorbit puțin despre comemorarea masacrului din 5 decembrie 1918, de la Târgu Lăpuș, când armata maghiară a ciuruit și ucis 90 (alte cifre spun 69 de morți și 140 de răniți) români. Era, deci, după 1 Decembrie 1918! 

Fapt foarte interesant în psihologia sau „psiho-istoria” evenimentului, alte câteva zeci de persoane au fost salvate pentru că s-au refugiat în casa primarului (maghiar!!) aflată în apropierea locului tragediei.

Masacrul românilor de la Târgu Lăpuș este un eveniment emblematic al istoriei noastre de un secol,care deschide posibilitatea unei analize politice complexe. Perspectiva politică și internațională pare clară. După încheierea Primului Război Mondial, Romînia preluase Ardealul, iar cei care l-au pierdut acceptau cu greu înfrîngerea. Dar mârșevia decizională sau individuală (sau poate nu!) și dezechilibrul dintre liderii militari și cei politici merită analizată.

Practic armata maghiară i-a curuit pe acei români și un politician maghiar a salvat cât de mulți romîni a putut. Au fost instigatori aflăm dintr-o sursă, dar cine a stat în spatele instigatorilor. Au fost lideri militari sau lideri politici sau și de la unii, și de la ceilalți? În „oceanul” informațional care este internetul găsim firave pâlcuri de „cuadrați virtuali” consacrate acestei prime tragedii naționale, petrecută la 4 zile de la Unire. O doamnă pe nume Lucica Pop, de la Muzeul din Baia Mare, ne spune că o comisie mixtă, romîno-maghiară,  venită atunci de la Dej a stabilit că maghiarii au fost vinovați. Mai mult, comandantul gărzii maghiare, Moldovan Ioska, a fost unul dintre ei și cu toate astea, deși a fost dus la Dej „înapoia” unei căruțe, a fost eliberat și a murit de bătrînețe în 1963, bucuându-se de drepturi și libertăți în Romînia, chiar la Dej.

Mai aflăm că „în acest timp de puternice frământări, armata română se afla staţionată la linia de marcaj – Bistriţa. Locotenentul Latiş Vasile a părăsit cuibul din Preluca şi a plecat la Dej, unde a alcătuit un memoriu către regele românilor. Memoriul era scris în creion şi oglindea situaţia gravă a românilor din plasa Lăpuş şi cerea ca armata română să vină şi să elibereze pe locuitorii lăpuşeni. Memoriul a fost luat imediat aşa cum era, de către deputatul Frâncu şi dus personal regelui. Se spune că, apoi, s-a ordonat armatei române trecerea liniei de marcaj şi eliberarea restului din Ardeal.”  Deci pe „verticala” românească partea militară și partea politică s-au înțeles bine.

Eterna luptă subterană dintre politic și militar 

Acum niște speculații personale, cu privire la relația dintre puterea politică și puterea militară, aspect care mă macină cognitiv de ani de zile. Din păcate mulți dintre militari au porniri dictatoriale, pendulând între reflexul subordonării și cel al ordonării, în situații de tensiune tinzând să aleagă calea mai puțin fericită, pentru că e mai simplă. Am cunoștințe care sunt militari de carieră, oameni extraordinari, n-aș vrea să-i lezez cu ceva analiza mea. Abordarea mea transcede persoanelor și se referă strict la comportamente. Nu este vorba despre a ști sau a nu ști să dai ordine, ci despre înțelegerea ideii de putere și felul în care se cultivă gestionarea acestei puteri în organizație. Reflexul dictatorial este mai lesne, se formează foarte ușor în anumite condiții de temperament și ține de ecuația dintre uzitarea instrumentului de putere și emoția de la un moment X. Toate în raport cu interesul național. Dar câți pot să îl „vadă” cu adevărat, în sensul de-al integra și a ști să se reporteze la el?

Nicăieri nu se vorbește mai mult ca în armată (poate este firesc să fie așa) despre „pericole”. Ideea de pericol stă pe un cîntar de farmacie și dă o stare de încrâncenare, ea devine o trăire în sine, care în anumite momente pune un văl pe ochii anumitor lideri militari (chiar și la vreme de pace, de regulă indiferent cine sunt ei le este greu în afara organizației militare fără „direcție” politice).  

Gestionarea pericolelor trebuie să aibă deci conducer mixtă, politico-militară, dar ascendentul să îl aibă puterea politică. Ce sunt pe fond pericolele? Avem oare capacitatea de a le distinge pe cele reale de cele „fake” în fluxul zvonisticii și în era manipulării?  Sau avem porniri de a construi foarte ușor felurite pericole, a le cultiva în minte, comportament cu dublu sens (necunoscut!) care poate duce sau poate proveni din sfera propatologicului.

Rămâne o temă de reflecție continuă pendularea dintre politic și militar, în sine. Apoi Unirea din 1918 care a fost și rămâne un proces deschis, care nu s-a încheiat pe 2 decembrie 1918 și sublinierea pentru generațiile care vin. Faptul că înainte de a învăța date și cifre, trebuie să învățăm să (ne) întrebăm ce a stat în spatele unor decizii”.

[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News