A se consuma cu moderație

Pe vremea când era delegat general, Gilles Jacob, astăzi președintele festivalului de la Cannes, propunea drept rație onorabilă a unui critic 4-5 filme pe zi. Ar mai fi loc de unul-două; există și proiecțiile de la miezul nopții, dar pe riscul propriu. Se vede treaba că, de-a lungul timpului, unii au exagerat, altfel nu-mi explic de ce lumea de aici (vorbesc de lumea presei) dă tot mai multe semne de nebunie.

Cannes-ul abia a început și unele ziare mai cu moț vorbeau despre favoriți chiar din prima zi. Cică ei ar fi Walter Salles cu On the Road, după romanul lui Kerouak, Cronenberg și al său Cosmopolis, De rouille et d’os din selecția țării gazdă care vrea, asta se poate bănui, un premiu pentru Jacques Audiard și Lawless, un thriller de John Hillcoat. Bineînțeles că bursa zvonurilor, a lui „am auzit că...” nu doarme o clipă, dar exagerările creează o presiune neprielnică. Unii au luat-o razna rău de tot. O revistă pe care o credeam mai serioasă, Hollywood Reporter, i-a aruncat pe toți membrii juriului într-o mașinărie a calculelor, în funcție de cariera fiecăruia.

Actrița Emmanuelle Devos, care a jucat în două dintre filmele lui Audiard, ar trebui să-l privilegieze acum. Pentru că are și un parcurs hollywoodian, Diane Kruger ar trebui să-și manifeste recunoștința apărându-i pe americanii din competiție. Președintelui juriului, numit Medalistul, i se atribuie o sensibilitate aparte în fața filmelor lui Haneke, Ken Loach și, evident, a compatriotului său (mare fler!) Matteo Garrone. Intră și Cristian Mungiu în acest joc, el putând fi alesul lui Alexander Payne. Actrița palestiniană Hiam Abbas, „diplomata”, ar trebui să țină cu cineaștii din Egipt și din Iran. Și așa mai departe.

Până una alta, festivalul înaintează liniștit, plutește presimțirea că va fi o ediție modestă, iar comparația cu anul trecut nu o avantajează deloc. 2011 a aliniat una dintre cele mai bune recolte din ultimii ani, a fost vârful selecționerului Thierry Frémaux: Melancolia (Lars von Trier), Arborele vieții (Terence Malick), Artistul (Hazanavicious), Poliss (Maiwenn), We Need to Talk about Kevin (Lyne Ramsay).

Deocamdată, presa franceză joacă o carte mare pe amintitul film al lui Audiard, De rouille et d’os, inspirat de câteva nuvele al scriitorului canadian Craig Davidson, Rust and Bone. Regizorul și coscenaristul său, Thomas Bidegain, au luat personaje de colo și de dincolo, aparțin unor scrieri diferite, în carte nu se întâlnesc și neputința de a renunța la unele creează o extensie narativă inutilă. Filmul are, însă, acea pulsație a sentimentelor fragile adăpostite în trupuri chinuite, cum am întâlnit de atâtea ori la Audiard. Mutilată de ciudatul animal numit orcă, o dresoare va fi ajutată să se ridice de la pământ de un boxeur al cărui ring este strada. Există o tristă decalare între viețile lor: în timp ce ea învață să facă primii pași pe picioarele metalice, bărbatul își scuipă dinții în luptă cu cine se nimerește, pentru câțiva bani. Amândoi au demnitate și au nevoie unul de altul.

Fluiditatea proprie stilului de a filma al lui Jacques Audiard, accentuată, aici de subtile efecte speciale, transparența aerului, după atâtea încercări, sinonimă cu speranța, dau filmului o frumusețe în care se recunoaște ceea ce chiar admiratorii lui numesc „obsesia capodoperei”. De aici i s-ar putea trage și răul. Marion Cotillard, actrița cea mai bine cotată în Franța la ora actuală, după Oscarul pentru rolul Edith Piaf din La vie en rose, a acceptat să joace fără pic de machiaj, să se expună în lumini neavantajoase, să-și exibe protezele. Nu e puțin. Bănuiesc că va avea un loc pe lista candidatelor la premiul de interpretare.

Dacă am ajuns aici, probabil că din filmul Moonrise Kingdom ar trebui premiată întreaga distribuție, pentru că în fantezia lui Wes Anderson adolescenții au o maturitate fermecătoare iar adulții se copilăresc de mai mare dragul și caraghioslâcul. Iar aceștia din urmă se numesc Bruce Willis, Edward Norton, Bill Murray, Harvey Keitel. Apropo: cine nu l-a văzut pe Murray la conferința de presă, în pantaloni cadrilați alb cu gri și jachetă în carouri multicolore, ca o cuvertură patchwork, nu știe ce înseamnă nonșalanța americană. Era mândru foc. Adevărul e că și-a păstrat hainele din film, poate din dragoste pentru noi, spetcatorii. Poate a vrut să prelungească sentimentul că nu am fost alungați de tot din regatul copilăriei de pe ecran.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News