Aderarea la zona euro: festina lente

În acest caz, susține analistul economic, negocierile vor trebui bine pregătite și mai ales ferme deoarece, teoretic, vom putea avea mai multe dezavantaje decât avantaje. Prof. Coșea remarcă poziția specială pe care România o are în actualul cadru geopolitic, fiind una dintre țările membre UE cel mai mult implicată în politica NATO față de Rusia, cu un statut de avanpost militar al SUA în această zonă. Evident, interesele SUA în România nu pot rămâne doar militare ci vor avea și extensii logistice și economice. Rămâne de văzut dacă într-o astfel de situație și poziție nu este mai convenabil pentru România să prelungească viața leului național, care ar putea fi în avantaj prin raportul trilateral euro-leu-dolar.                             

Iată integral editorialul scris de prof. Mircea Coșea:

    Aderarea la zona euro : festina lente

   Aderarea la zona euro nu este un proiect de țară, așa după cum unii au afirmat  cu ocazia întâlnirii pe această tema a președintelui cu primul ministru și guvernatorul BNR. Este doar o etapă necesară atingerii momentului de convergență a economiei românești cu cea comunitară. Discuțiile la nivel înalt referitoare la această etapă sunt, după părerea mea, bine venite chiar dacă au existat critici privind oportunitatea prezenței prezidențiale într-o activitate de responsabilitate strict executivă și bancară. În România post Băsescu astfel de consultări le consider dovezi ale întoarcerii la normalitate.

  Sunt însă îngrijorat de posibilitatea transformării procesului de aderare la euro dintr-un obiectiv de politică economică într-unul de politică stricto senso.Accesul în zona euro este prea complicat și prea important pentru a deveni politicianism de agendă electorală. Ar trebui să se țină seama de experiența proastă pe care deja o avem a transformării aderării la UE într-un obiectiv electoral ceea ce a condus la forțarea neprofesionistă și grăbirea iresponsabilă a negocierilor cu consecințe negative, încă nereparate, asupra economiei noastre.

  În legătură cu demersul concret al pregătirii trecerii la euro îmi exprim următoarele puncte de vedere, inspirate nu numai de analiza personală a elementelor și instrumentelor necesare acestui proces dar și de opiniile exprimate de diverși politicieni și purtători de opinie în cadrul unor emisiuni mass-media ulterioare întâlnirii de la Cotroceni.

1. Aderarea la zona euro nu poate fi pusă în discuție. Este nu numai o oligativitate a aprtenenței noastre la uniunea economică și monetară dar și o oportunitate pentru noi de a valorifica  și eficientiza mai bine apartenența la această piață. Ceea ce se poate discuta este ansamblul de politici și instrumente economice pe care îl vom folosi în acest scop și prefigura momentul aderării doar în funcție de evaluarea rezultatelor aplicării acelor politici. Fixarea cu atribut de ” sarcină” a datei aderării nu pate fi realistă cel puțin din două motive : a). Deși există un trend crescător al economiei nu există garanția menținerii lui la cote care să depășească cu cel puțin 3,5-4% ritmul de creștere al UE pe o perioadă de minimum 3-5 ani. Fără un astfel de ritm, decalajul față de UE ( 57% în termeni de nivel de trai și 55% în termeni de PIB/locuitor) nu va putea fi redus cel puțin la 60%, nivel de la care se consideră posibilă accesarea ca urmare a experienței tuturor celorlalte țări din zona euro; b). Încă nu există o imagine clară a viitorului zonei euro, atât din punctul de vedere al extensiei sale ( posibile ieșiri) cât și al politicii de stabilizare a sistemului ( vezi propunerile de restrângere pe nuclee dure sau cele franco-germane de reglemetare monetaro-fiscală).

1. Consider că nu este pe deplin corect ca aprecierea pregătirii noastre pentru accesare să se realizeze doar prin prisma criteriilor de la Maastricht. Urmărirea doar a criteriilor Maastricht pot deveni o capcană pentru noi deoarece am putea crea un sistem economic de formă fără fond, realizând indicatorii solicitați prin eforturile exclusive ale politicilor monetar-fiscale, neglijând sau chiar inhibând dezvoltarea economiei reale. Acest risc este deja existent prin fiscalitate excesivă și curs monetar neadecvat promovării exporturilor. După cum se știe, principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997. Îndeplinirea criterilor , prevalent de natură financiar-monetară nu dezvăluie decât o parte a compatibilității cu  tipul de structură economică și mecanisme de piață de care o țară trebuie să dea dovadă pentru a accesa zona. Structura și mecanismele de piață ale României nu sunt încă îndeajuns de compatibile cu cele europene, fapt dovedit de incapacitatea economiei noastre de a fi competitivă pe piața unică nu numai prin atribute de productivitate dar și de reducere a dependenței periculoase pe care încă o avem în relațiile comerciale externe față de nucleul dur al UE. Până în prezent, România a reușit să îndeplinească unele criterii ( parțial sau zonal) preponderent prin politici fiscal-monetare și nu prin schimbări reformatoare ale structurii economiei și prin democratizarea relațiilor de piață ( vezi ponderea mare a sifonării bugetare prin clientelism politic). Reformele atât de necesare pentru a spori gradul de compatibilitate cu UE se fac mai ușor și mai ” ieftin” din afara zonei euro decât din interiorul său  (bineînțeles, dacă există voință politică). Este evident că  deși indicatorii de convergență nominală arată bine, convergența reală ține România încă departe de zona euro, atât ca reforme structurale care să crească competitivitatea și PIB-ul, cât și ca efecte ulterioare, atunci când economia românească urmează să piardă centura de siguranță oferită de o politcă monetară bazată pe leul național.
2.   Părerea este că trebuie să fim extrem de atenți și prevăzători, să ne ”grăbim încet” ( festina lente) și să evităm atât entuziasmul politicianist cât și pesimismul cu tentă patriotico-naționalistă. Cred că mai trebuie luați în calcul și alți doi factori mai mult de strategie politică decât economică. Primul ar fi posibilitatea ca UE să grăbească (chiar cu concesii față de neîndeplinirea unor criterii) intrarea noastră în zona euro dacă se va pune problema ieșirii Greciei. Consolidarea cantitativă a sistemului se va face prin înglobarea unor economii nepregătite chiar dacă nu vor exista sporuri calitative. În acest caz, negocierile vor trebui bine pregătite și mai ales ferme deoarece , teoretic, vom putea avea mai multe dezavantaje decât avantaje. Al doilea ar fi poziția extrem de specială pe care România ( într-o oarecare măsură și Polonia) o are în actualul cadru geopolitic, fiind una dintre țările membre UE cel mai mult implicată în politica NATO față de Rusia, cu un statut de avanpost militar al SUA în această zonă. Evident, interesele SUA în România nu pot rămâne doar militare ci vor avea și extensii logistice și economice. Rămâne de văzut dacă într-o astfel de situație și poziție nu este mai convenabil pentru România să prelungească viața leului național care ar putea fi în avantaj prin raportul trilateral euro-leu-dolar.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News