Adevăratul nume al lui Bebe Cotimanis. ”Mi l-am văzut pe o cruce. Sentiment nu de spaimă, de moarte, de nedumerire”/ VIDEO

De unde numele Bebe Cotimanis: „Când m-am dus la cimitir cu bunicul, mi-am văzut numele pe o cruce”

Ionuț Vulpescu: Da! Bebe sau Constantin? De unde dilema asta?

Bebe Cotimanis: Măi, Bebe, am avut un unchi, care a murit pe front, la Tulcea. Când au intrat armatele inamice și primul care a murit săracul, pe front, a fost unchiul Bebe. Îl chema Constantin Cotimanis, și Dumitru. Bunicul a făcut chestia asta, eram mic, cred că aveam vreo zece ani, și a spus haide să mergem la unchi-tu. Nu mi-a spus cum îl cheamă. E la Cimitirul Eroilor, că a picat în război... și m-a luat și pe mine, l-a luat și pe frate-meu, pe Laurențiu. Ne plăcea cu trenul, frumos de tot. Și când m-am dus acolo, mi-am văzut numele pe o cruce. Am trăit un sentiment nu de spaimă, de moarte, de nedumerire. „Ce e mă cu mine, ce e cu asta?” „Măi, noi după Bebe ăsta ți-am pus numele!” Și îl chema Constantin Dumitru Cotimanis, dar i-am zis Bebe, că cine să apuce să te strige Constantin, hai la masă, unde ai fugit, Dumitre, sau mai știu eu ce... 

I.V.: Tu când te strigi, cum te strigi?

B.C.: Eu? Bebe! Da, da, 100%. Dragoș Buhagiar spunea: „Constantin, ce mai faci?” Mi se părea atât de ciudat, că am colaborat la teatrul din Pitești cu Dragoș Buhagiar și la: „Constantin, ce mai faci?” mă uitam în dreapta, mă uitam în stânga...

I.V.: Dacă te întreba Bebe... Răspundeai! Când te-am sunat, curățai un tuci, așa mi-ai zis. 

B.C: place atât de mult să gătesc, că uneori mă deranjează actoria. Știi? Drept pentru care am vorbit cu Ruxandra Ion ca ăsta, personajul pe care îl interpretez, să fie un fost bucătar pe un vas de pescuit, nu știu ce, pe acolo, care s-a retras și gătește pește în dușmănie. Îmi și place peștele, să și gătesc, să și tranșez, și Ruxandra Ion mi-a făcut plăcerea asta, să inventeze, să intre în scenariu cu Marcel al meu, Marcel Pescaru, cu meseria asta, de bucătar. 

I.V.: Care e meniul ideal? Ce îți place să gătești cel mai mult?

B.C.: Îmi place să gătesc noutăți, să inventez, îmi place mult, mult!Să improvizez! Mult, mult! Nu spun ce. Uite, mai nou, acum, am dat o oaie să se facă pastramă. Nu atât că aș fi un mâncău peste măsură, deși ahahahah! Se vede! Dar îmi place să văd lumea bucuroasă când mănâncă ceea ce gătesc eu. Îmi place!

I.V.: Dar din București de ce ai plecat? De ce ai fugit?

B.C.: M-am îndrăgostit! M-am reîndrăgostit! M-am îndrăgostit de Iulia Dumitru, care e Kira Kiralina, din filmul lui Pița, după Panait Istrati. 

I.V.: Și ai ajuns în Argeș, și stați acolo. 

B.C.: Stăm acolo! Am ieșit la pensie de la Teatrul Davila, am fost și am mai jucat un rol de manager al Teatrului timp de un an de zile. Mi-a ajuns! Îmi place în Argeș, toată zona îmi place... și am prieteni acolo! Am întâlnit un prieten bun, cu care am făcut armata, George Caval, Dorin Caval, șeful Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Argeș, un om, o capacitate, un om serios, ceea ce îmi lipsește mie, nu sunt prea serios.  

I.V.: Nu a fost teatrul prima iubire. Ai făcut un liceu de arhitectură. 

B.C.: Da, prima promoție. Nu am intrat la Liceul de Chimie de pe bulevardul Ion Șulea, care era aproape de casă, că eu stăteam pe Ion Șulea, și am făcut Școala Nouă Generală, cu un fotbalist extraordinar, cu Dragu. Juca la Progresul, și era un mijlocaș extraordinar, coleg de clasă cu mine. Și profesorul Nedelcu, pe care îl aveam profesor de sport, spunea: „Știi cum lovește Dragu mingea?” „Cum?” Am mai întâlnit expresia asta, pâine cu unt. E fantastic. Într-o perioadă în care mâncarea era cum era... Pâine cu unt! Mergea ca în unt! De ce a intrat și pâinea aici? Probabil ca să țină mai solid, să nu dai direct cu untul. 

Iar în perioada lui Ceaușescu, Liceul de Arhitectură s-a făcut pe lângă STACO, Școala Tehnică de Arhitectură. Cei care terminau liceul și nu intrau la Arhitectură făceau o școală tehnică de arhitectură. Erau îndrăgostiți de desen. Mircea Albulescu a făcut STACO. Aurelian Andreescu a făcut STACO. Școala Tehnică de Arhitectură are o vechime. A fost Doru Stănculescu, la Școala Tehnică de Arhitectură, Nicu Vladimir, din istoria folkului, era un om deosebit. 

Mama lui Bebe Cotimanis lucra rochiile Irinei Loghin. Fratele a fost ”Prințul luminilor” pentru Angela Similea

I.V.: Mama ta spera să lucrezi în construcții. 

B.C.: Mama nu spera nimic și nu voia nimic de la noi, decât să facem ce ne place. Eu nu am mai întâlnit mamă de tipul acesta, părinte de tipul acesta. Foarte interesantă treaba. Îi mulțumesc, draga de ea! Nu a vrut să fac! Eu am făcut, s-a nimerit de am terminat armata când a fost cutremurul, în 1977. Și tata murind în 1968, mama, croitoreasă, noi trei băieți, Laurențiu Popescu, frate-meu, din prima căsătorie a mamei, operator la televiziune, director de imagine, cel mai premiat director de imagine de la televiziune, a făcut Festivalul de la Brașov, Festivalul Enescu, iarăși, deci era o capacitate! I se spunea Prințul Luminilor. Așa i se spunea. Angela Similea așa îi spunea. Mama a avut un atelier particular de croitorie. făcut rochii pentru Irina Loghin, pentru Ileana Sărăroiu, pentru Maria Ciobanu. 

I.V.:O ajutai pe mama ta? Îți amintești momentele acestea?

B.C.: Da, da, o ajutam, că nu avea cine să probeze rochiile. Și cu toate astea am ieșit un om normal. Și acum mi-ar plăcea să mă ocup de croitorie. Mi-am croit niște pantaloni dintr-un material de șezlong. Noi sărim niște etape...dacă te-ai întoarce, că știi că moda revine după nu știu cât timp, la Mamaia, la Colibri, acolo era unul, Remus, care era DJ la Colibri. Primii pantaloni evazați – ai auzit de pantaloni evazați, da? – eh, la noi, primii pantaloni evazați mi i-a făcut mama, 36 evazați! „Mama, e prea mult, te împiedici în ei!” „Nu, 36 evazați!” strânși pe fund, așa, și evazați în rest.
ecât evazați, sunt evazioniști...

B.C.: Da, da, da, exact! 

Bebe Cotimanis: „Nu îmi place fenomenul manelelor, dar îl admir”

I.V.: Cum ai ajuns la teatru? A fost decizia ta?

B.C.: Eu nu prea am luat decizii în viață. Când mi s-a ivit o posibilitate... eu nici acum nu iau decizii. Știi, vreau să fac aia sau aia. Nu vreau să fac nimic! Principiul, i-am spus asta și lui Dan Puric... „Bebe, ești într-un anumit fel.” „Băi, zic, am un singur principiu în viață. Singurul lucru pe care trebuie să îl fac e primul lucru care îmi iese în cale, să îl fac cât de bine și gata”! Iar programul meu, filosofia mea de cum trebuie tratată viața, în toate evenimentele... nu, ce-mi iese în cale, dacă vreau să torn o bordură în locul ăla, eu trebuie să o torn cel mai bine. Înțelegi? Dacă fac un scaun, că îmi place, tâmplăria, dacă fac o masă, îmi place blatul ăsta de masă de aici... cred că e din fag! Nu, e imitație de fag, scuză-mă. Îmi place să fac lucrurile cât de bine pot și dacă nu îmi place ceva cum iese, l-am luat și l-am aruncat. Nu îmi place să fac lucruri de mântuială. 

I.V.: Nu regreți că ai făcut teatru, că...

B.C.: Nu, niciodată! Îi mulțumesc Celui de Sus că îmi câștig banii și fac o meserie care îmi place! Să faci ce îți place. Noi aici suntem într-un loc, că pomeneam de arhitectul Alexandru Beldiman, și de Mate Moise, vecinul meu de la Periș, că am o casă și la Periș, acolo, ei au proiectat, revoluționar, volumetric, cartierul ăla care are roșu, galben și albastru, îl știi? Ăla de pe Nicolae Caramfil. 

I.V.: Da, nu departe de aici. 

B.C.: Nu departe. Acum l-au încadrat. Cu Ramada, cu nu știu ce... 

I.V.: Nu departe.

B.C.: Dar era o chestie, e un cartier extraordinar, proiectat de Sandu Beldiman și de Mate. Atelierul. BBM-ul... 

I.V.: A fost și președintele Uniunii Arhitecților. 

B.C.: Da, și pentru prima oară, au îndrăznit să revoluționeze întâlnirea dintre culori. Că de obicei, când vine muchie pe muchie, nu poți să pui o culoare aici și una în partea astalaltă. Adică am roșu aici și pe partea, unde se intersectează, albastru... și pe urmă galben! E cam tăietură în cașcaval, știi, așa se spune, și nu se face... eh, dar când o faci intenționat, e foarte interesantă treaba, pentru orice domeniu. Când ea devine regulă, începe să capete sens. Știi? Cum discutam cu dl. Beldiman, ne-am întâlnit de câteva ori și discutam despre arhitectura rromă. Asta cu turnulețe, cu... știi, te respinge.  Pe mine mă respinge. Dar ei au circulat și au studiat partea asta de arhitectură, cu acoperișurile, cu burlanele... și a zis: noi am căutat arhitectură monumentală românească, de inspirație, și nu există așa ceva. A făcut un arhitect Casa de Cultură din Suceava. Porumbescu mi se pare că se cheamă. A făcut Casa de Cultură din Suceava. O frumusețe. Numai că a pornit de la o casă țărănească, cu elemente de pridvor, de nu știu ce, le-a făcut din beton, mari. Parcă își au locul, parcă nu-și au locul. Țiganii, cu instinctul pe care îl au, au nimerit un soi de arhitectură. Au nimerit, în primă fază, că pe urmă s-au inspirat de la Las Vegas, de nu știu unde, dar în primă fază...

I.V.: Din instinct!

B.C.: Da, din instinct au făcut o arhitectură unitară. Și nu poți să o negi cum nu poți să negi manelele. 

I.V.: Cum vezi fenomenul acesta?

B.C.: Manelele? Nu îmi place, dar îl admir. Poți să înțelegi chestia asta? Pentru că eu fiind născut, am trăit foarte mult în Ferentari. Și am trăit cu uite, muzică lăutărească, Ileana Sărăroiu, Maria Ciobanu, Fărâmiță Lambru, Romica Puceanu. 

I.V.: Deci nu trebuie privită cu aroganță și cu superioritate!

B.C.: Nu, nu, nu! Doamne ferește, nu! Un mare chitarist al nostru, soțul Silviei Dumitrescu, spunea ce contratimp au în ei, ce nu știu ce, că trebuie să faci Conservatorul și să exersezi vreo 4-5 ani ca să faci la fel ca un puști de ăasta cu talent. Deja dă în jazz, dă în ce vrea el, fiindcă e înnăscut! 

Blocurile de pe Calea Moșilor, proiectate de Bebe Cotimanis

I.V.: E adevărat că blocurile de pe Calea Moșilor au legătură și cu tine? De ce te întreb? Pentru că nașii mei de botez au cumpărat pe vremuri un apartament într-unul din primele blocuri.

B.C.: Ohoho! Da, au legătură! Unde era restaurantul Burebista. La ăla am lucrat. Eu fiind tehnician proiectant de arhitectură, am lucrat cu arhitectul Mihai Caudiș, care acum este plecat în America, Dumnezeu să îi dea sănătate. Ne-am împrietenit, ne-am dus la pescuit împreună. Și am și stat în același atelier de proiectare, în București, pe strada Academiei, la secția 5. Teatrul l-am terminat în ’86. Da! În ’86 am terminat, la seral. Prima promoție de teatru la seral! M-am nimerit că am lucrat în continuare un timp la Proiect București și am putut să îmi întrețin și eu familia, să contribui și eu, alături de mama, frate-miu, Laurențiu, era încă la Facultate la IATC, la Imagine. 

I.V.: Dacă ar fi să îmi spui un singur profesor care te-a impresionat... Mare pentru tine!

B.C.: Mare pentru mine, mare și pentru Dan Puric, mare și pentru Ionel Mihăilescu, și pentru Petre Nicolae, Traian Ailenei! Este profesorul nostru, care a fost la Proiect București, a pregătit brigada, și prin brigada de la Proiect București, vrând să fug de muncă, și mai zdrăngăneam și la chitară, împreună cu niște prieteni, am făcut o brigadă artistică. Și am spus: „Vino! Că e un om extraordinar. Traian Ailenei!” „Nu am auzit de el!” A fost și asistentul lui Dem Rădulescu! Și în Piața Cosmonauților, Lahovari, acum, era Școala Populară de Artă. Și Traian Ailenei ne-a invitat și pe noi, membrii Proiect București,  membrii brigăzii, să asistăm la cursuri. Eh, și de acolo s-a legat teatrul pentru mine. Acolo l-am întâlnit pe Dan Puric. Acolo l-am întâlnit pe Ionel Mihăilescu.Profesor a fost Petrică Vasilescu, și am terminat cu Mihai Mălaimare. Pentru că Petrică Vasilescu a plecat să se opereze în Suedia, o operație care l-ar fi costat foarte mult aici. A fugit din țară, s-a operat acolo! Dumnezeu să îl odihnească unde e!

I.V.: Ai sentimentul că ești mai respectat ca artist înainte de Revoluție sau după Revoluție?

B.C.: Nu mă interesează... Ionuț, nu mă interesează! Respectat ca artist... păi, pe măsură ce am avansat și eu în meseria asta, să o spun că o fac pentru mine și nu o fac pentru alții, ar fi o tâmpenie. Că o fac pentru alții, pentru mine publicul e principalul partener. Și asta a spus-o Bibanu, Dem Rădulescu. Cine e, dragă, partenerul tău? Partenerul vostru, cine e? În paralel, el, Dan Puric, Maia Morgenstern, Roxana Ionescu, Teo Corban, Lică Gherghilescu, nu mai știu cine era pe acolo, Radu Iordănescu, mai erau, pe acolo... Și a zis: „Dragii mei, principalul partener al vostru, dar principalul, nu că te arunci în el, e publicul! Și tot ce judeci tu... nu era adeptul peretelui pe care îl pui în față, și tu îți vezi de ale tale, iar publicul se uită la tine ca la televizor. Tu îți trăiești intens toate alea... tu joci pentru el, pentru că tu ai un mesaj pentru public, nu ai un mesaj pentru partenerul tău. Prin intermediul – având loc dialogul, conflictul, prietenia între parteneri, pe scenă, trebuie să ajungă în public un anumit mesaj că altfel joci degeaba. Și teatrul nu ar mai fi, nu și-ar mai avea sensul. Actul de cultură, dacă nu e făcut pentru cel care îl privește. Și a spus: în sensul acesta este publicul cel mai important partener. 

Eu m-am apropiat ușor de public, cu toate că am jucat tot soiul de nemernici, publicul mă iubește. Simte ceva că nu aș fi eu nemernicul ăla de acolo... un public mai educat, că întâlnești și publicul ăla de acolo care traversează strada când mă vede, că ăsta e om rău... Știi că a pățit-o Ștefan Iordache?

I.V.: Îți place să mergi în viață mult timp însoțit de un personaj? Sau îl arunci repede și vrei să schimbi, să vină altul?

B.C.: Nu, nu, nu, stai! Vezi, uite, acționează neamțul. Nu sunt un om tocmai confortabil. Că trecând personajele prin filtrul meu, acasă încep să am frânturi de comportament. Deviații, știi? Îmi cer scuze femeilor care au fost în viața mea și sunt în continuare, și copiilor, și nu știu ce, că uneori mai sare câte un mitocan. Nu e ușor de trăit cu mine. Mă surprind vorbind și cu cuvintele lor, cu starea pe care o au, pentru că suntem... dacă suntem ceea ce mâncăm, cum spune un doctor nutriționist, actorul este și ceea ce joacă. 

I.V.: Dar de ce nu e ușor?

B.C.: Nu e ușor de trăit cu un actor. Un actor care își face meseria cu pasiune. Nu cred că este ușor. Uite, m-am nimerit acum cu Iulia că este și ea actriță. Înțelege și ne mai înțelegem. Ne certăm, ne nu știu ce, dar ne împăcăm de fiecare dată. I-am mai spus și ei: „Știi care e norocul nostru? Ne certăm, avem conflicte, vis-a-vis de meserie, de viață, de ce credem noi despre lume și viață, vorba aia, numai că ne certăm de 4 ori și ne împăcăm de 5. Ferească Sfântu’ să ne împăcăm de mai puține ori decât ne certăm.” Și ne certăm brusc! Știi cum? După ce ne-am făcut damblaua: au! Și după aia ne-am luat în brațe și ne-am împăcat. Suntem niște ființe ciudate, privite din exterior. Să îți mai spun o chestie. Ne-am mutat la Bogați, în Argeș. Vecinii s-au lămurit că sunt om de treabă. Ce nu au înțeles ei, e că noi ne-am făcut o casă pe piloni. Astă vară am terminat-o. Și am început să repetăm în ea. E un salon. Casa artelor. Am zis așa, și acolo ne repetăm noi piesele. Am repetat cu geamurile deschise. Cineva avea grijă de casa noastră. Ăla a încercat să vină și noi repetam. O scenă de conflict. O ceartă, că nu știu ce... și ăla nu a mai venit să facă curat în curte. Avea la poartă, nu știu ce... și nu a mai venit, „nu ne băgăm”. Vecinul, de vis-a-vis, nu ăsta care avea grijă, și l-a anunțat: „Iar s-au certat și azi!” „Când, mă”? „După 10, 10 și ceva, când  ne trezeam noi! Dar știi ce e ciudat, bre, se ceartă cu aceleași vorbe”! Ionuț, îți dai seama ce însemna pentru ei? Cu „pleacă de aici, să nu te mai văd în viața mea”! „Ești o femeie mizerabilă! Amară, tristă și scârbită, cât am fost căsătorit cu ailaltă, mă întrebam ce a găsit la mine dar și ea se întreba... acum nu vreau să mai... vreau să mi se întâmple, ai înțeles”? Băi, să auzi asta, o dată, de două ori, de trei ori, că și ele se repetă de mai multe ori, na! Ai impresia, băi, e nebun, dar e dus cu pluta total. S-au lămurit până la urmă și ne acceptă. Că și ei dau muzica tare când dau petreceri și repetă aceeași melodie. 

Cotimanis despre relația dintre teatrul și politică: ”Avem meserii asemănătoare. Fraierim lumea”

I.V.: De ce crezi că dintre toate breslele din lumea culturii, actorii sunt cei mai iubiți? Ăsta e un fenomen de care sunt sigur.

 B.C.: Ionuț, fii atent aici. Ai făcut politică. 

I.V.: Și încă mai fac. 

B.C.: Bravo, tată, treaba ta!

I.V.: Poate o să mai fac!

B.C.: Fii atent aici! Eu am avut conflicte cu oamenii politici ai Argeșului. Conflicte! Nu le-am tratat niciodată cu seriozitate. Aveți o muncă foarte grea. M-au declarat prost manager, știi, interimar. Nu ne înțelegeam! Am nimerit și în pandemie cu toată chestia asta... oricum! Teatrul a avut mai multe încasări în pandemie, când se respira din când în când cu 30%, 50%, 60% etc. în orice caz, eu sunt manager artistic, nu contabil. Avem serviciu de contabilitate. Nu mă pricep, nu fur. Mai mult, propun ca pentru fiecare leu luat să se facă un an de pușcărie. Iiiu! Au amuțit cu televiziunile cu ei acolo. Și i-am spus președintelui: noi avem meserii extrem de asemănătoare. Fraierim lumea! Numai că, păcălim lumea, în campanie electorală etc. numai că pe noi de 30 și ceva de ani, ne aplaudă întruna, și pe voi...

I.V.: Se și spune actori politici. 

B.C.: Da, da... am fost, cum s-a încercat atragerea mea în politică. Nu mă pricep. 

I.V.: Dar de unde ai moștenit vocea asta extraordinară?

B.C.: Nu. Nu e nicio lucrătură la mijloc, ca să zic așa. Aveam un profesor excepțional de dicție, Gafton! Dl. Gafton. Și nu m-am dus acolo. Noi eram câțiva cu voci înnăscute. Nici Mihai Sandu Gruia nu s-a dus. Și Gruiță are o voce... ne-am nimerit în aceeași clasă, că m-ai întrebat de generație! Iuliana Ciugulea, Cristina Oprea, Elena Manoliu, erau fetele. Stelian Nistor, mi-a părut rău și îmi pare rău că nu mai face teatru, un actor de excepție, de un comic, extraordinar...

I.V.: Și la PRO TV, la începuturile PRO TV-ului, și la Nottara!

B.C.: Și la Nottara, da. Îmi pare rău că nu mai face, ar fi fost de succes! Stelian Nistor, Petrică Panait, cel mai mare recitator de Sorescu pe care l-am auzit vreodată! Profesorul Petrică Vasilescu îl punea, când cădea weltanschauung-ul, „Petre, ia, zi Sorescu!” „Nu mai pot, domnule profesor!” „Zi Minunea!” „Tot Minunea? Nu mai vreau, domn profesor!” L-am considerat și îl consider pe Petrică Panait, cum era atunci, mai bun recitator decât alții, care s-au lansat cu Sorescu. Fiind oltean 100%! Cum vedea olteanul poezia în simplitatea lui, poezia lui Sorescu... Petrică Panait, Stelian Nistor, mai era unu, Eu. 

I.V.: Deci vocea nu e un secret, e o moștenire. 

B.C.: Nu, nu...

Bebe Cotimanis lui Ruxandra Ion: Nu joc în telenovele

Eh, când m-am apucat de telenovele! Hopa! Mama urmărea Tânăr și neliniștit. Uram chestia asta. Cum să spun: o vedeam pe mama, începuse să îmbătrânească, și era captivată de serialul ăsta care nu se mai termina. Câte episoade mai sunt? Oho! Nu se poate, mamă, trebuie să mai ieșim... Nu pot, că uite... și așa o găseam pe mama... Am primit telefon  de la Adrian Sârbu, de la Ruxandra Ion: „Bebe, vino!” Se făcuse serialul Numai iubirea, cu Zăvoranu și cu... Adela, cred că era, Popescu! „Nu joc în telenovele...!” „Băi, chestie de bani!” „Câștig destul de bine. Am vocile aici... Fac și emisiunile, și cu Stelică.” Făceam Riști și câștigi, mamă, ce mai era pe acolo, Prețul corect... câștigam bine, bine! „E vorba de bani și mai mulți... „Nu mă interesează banii! Nu joc în telenovele”! Drept pentru care m-am dus. L-am întâlnit pe Iura Luncașu care nu e regizor la bază, e actor. Și am făcut 200 de episoade, de Lacrimi de iubire!

I.V.: 200 de episoade...

B.C.: 200 de episoade! Eh, în momentul acela când au început cu difuzarea, nu știam cum să mă ascund pe stradă. Înțelegi? Îmi era... nu mai zic că mă duceam în piață iarna, cu căciula pe cap: „Ahaha, crede că nu l-am recunoscut! E ăla, Bebe!” E și o mulțumire, dar și un disconfort uneori de te apucă... eh, am început să mă bătătoresc, să mă obișnuiesc cu chestia asta. Deci asta a fost, când lumea pe stradă spunea „uite-l pe Varlaam”! Dar la primul episod când s-a lansat serialul, am supărat-o atunci pe Ruxandra Ion pentru că am spus când am fost întrebat: „Cum ați ajuns să jucați în telenovele?!” „Nu joc în telenovele!” „Totuși, Lacrimi de iubire, acum se lansează!” „Nu, pentru mine nu e telenovelă, este serial românesc!” Ruxandra m-a chemat: „Cum poți să spui așa ceva, că vin din Brazilia, cu spaniolii, cu ăștia”... Ruxandra, orice aș spune de acum încolo... i-a plăcut atât de mult ideea că la următorul interviu, la o săptămână, după ce s-a lansat și aveam rating de 27, Ruxandra a spus: „Noi nu facem telenovele, noi facem seriale românești”!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News