Adrian Severin: Acorduri istorice și istoria unor acorduri

DILEMA ARABILOR DIN GOLF: ISRAELUL SAU IRANUL?

În mod tradițional arabii din regiunea Golfului Persic au negat dreptul Israelului de a se autodetermina pe teritoriul sub mandat britanic al Palestinei și au sprijinit cauza comunității palestiniene în lupta cu acesta. Desigur, este vorba despre o tradiție relativ recentă care merge în urmă până în 1948, la declarația de independență a lui David Ben Gurion, sau cel mult, până în 1917, la declarația lordului Balfour. Din fericire, acest conflict nu a avut niciodată un caracter religios sau unul etnic, ci a fost de natură geopolitică și geoeconomică. 

O altă tradiție, cu mult mai lungă, opune imperialismul persan universalismului arab, dar mai ales islamul șiit celui sunnit. Iranul este locuit de șiiți. EAU sunt populate de sunniți. Bahrainul are o populație majoritar șiită, însă familia conducătoare este sunnită. Or, istoria a dovedit că disputele religioase sunt cu mult mai crude și mai greu de depășit decât cele geopolitice, cu dimensiunea lor economică cu tot. 

De ce? Pentru că în materie de credință toți au dreptate, întrucât nimeni nu are argumente; iar când argumentele lipsesc, nu este nimic de negociat. În schimb, când este vorba despre interesele politice și economice, totul este negociabil, compromisul fiind oricând posibil. 

Iată aspectul pe care a mizat SUA atunci când a împins spre o înțelegere pe semnatarii acordurilor amintite, și terenul pe care s-au putut realiza acestea. 

După ani de luptă pe două fronturi - cel anti iranian (anti șiit) și cel anti-israelian - EUA (ca și Bahrainul, care, în plus, a experimentat și deliciile „primăverii arabe”) trebuie să fi ajuns la concluzia că cel cultural este mai periculos și mai costisitor decât cel politic, cu atât mai mult cu cât menținerea celui din urmă este justificată doar de lupta pentru cauza altuia, respectiv de ideea nobilă a solidarității cu palestinienii, în speță, contraproductivă pentru satisfacerea intereselor strategice, pe când închiderea lui aduce atât avantaje economice și geostrategice directe, cât și avantaje indirecte în relația cu SUA. 

Dacă acesta a fost jocul intereselor, rămâne întrebarea în ce a constat compromisul? Se pare că prețul trece în contul mișcării palestiniene.

DILEMA ISRAELIANĂ: ANEXAREA CISIORDANIEI SAU PACEA CU ARABII?

Această dilemă este subordonată nevoii vitale de securitate a Israelului, ca insulă iudaică într-un ocean arabo-musulman.

De la înființarea sa, Israelul a devenit principala putere militară și economică din regiunea Orientului Mijlociu, iar prin legătura strategică cu SUA, și o mare putere politică, adesea cu impact global. Așa cum istoria Israelului a avansat, și istoria regiunii și a lumii au făcut-o.

Din cele trei foste imperii medio-orientale (persan, otoman și arab), două își afirmă ambiția resuscitării. Arabii nu fac parte dintre acestea. Dimpotrivă, lumea arabă este profund divizată între seculariști și religioși, legitimiști și revoluționari, șiiți și sunniți, naționaliști și panarabiști sau panislamiști etc. Or, o lume divizată este mai ușor de controlat și ghidat. Cu actorii acesteia este cel mai fezabil de făcut acorduri. Puțini cunosc acest adevăr mai bine decât oamenii politici de la Ierusalim. Problema este cât de durabile sunt acordurile respective?

Turcia neo-otomană este la ora actuală mai mult decât israelo-sceptică, dar acesta este un fenomen de etapă. Pe termen mediu și lung Ankara va căuta refacerea alianței cu Ierusalimul, împinsă obiectiv de nevoia asigurării echilibrului de putere în regiune, precum și de SUA și Rusia, deopotrivă, în condițiile în care Washingtonul preconizează retragerea din zonă, iar Moscova consolidarea prezenței sale, fără a avea, însă, nici dorința nici putința de a prelua funcția americană.

Rămâne Iranul. Opoziția față de Iran sau, mai exact, dorința de neutralizare a Iranului constituie baza certă a unei cooperări strategice între semnatarii acordurilor de la Washington. Lărgirea frontului anti-iranian este interesul strategic comun nu numai al Israelului, EAU și Bahrainului, dar și al altor state arabe, care vor urma, foarte probabil pașii aceleiași „normalizări”, precum și, cu nuanțe și în expresii diferite, al Turciei, SUA, Rusiei și chiar al Chinei. Ultimele două au, în prezent, relații aproape cordiale cu Teheranul, însă, tocmai pentru a le păstra, au nevoie ca acesta să fie ținut în șah pe frontul de acum israelo-arab.

Un asemenea spor de securitate are un preț. El constă în abandonarea planului de anexare a Cisiordaniei

Desigur, apropierea UAE și Bahrainului de Israel înseamnă și îndepărtarea acestora de palestinieni. Din perspectiva securității israeliene faptul se exprimă ca decuplare a politicii statelor arabe de problema palestiniană. Rămâne de văzut dacă faptul va face autoritatea palestiniană mai flexibilă în negocieri, întrucât insuccesul lor nu va genera presiuni arabe terțe asupra Ierusalimului, sau, dimpotrivă, împinsă cu spatele la zid, aceasta va fi mai intransigentă. Rămâne, de asemenea de văzut, dacă slăbirea poziției palestiniene va fi gestionată cu înțelepciune de negociatorii israelieni, plusul de securitate dobândit transformându-se în plus de generozitate, sau va aprinde în mințile lor proiecte temerare, care, în cele din urmă, s-ar putea să le explodeze în față.

Pentru moment, însă, anexarea sau chiar și colonizarea teritoriilor pe care se preconiza, cândva, amplasarea unui stat palestinian, trebuie amânate. Principiul lui Itzak Rabin și Shimon Peres, „teritorii în schimbul securității”, pare a fi scos de la naftalină, măcar și spre a nu speria vânatul o vreme suficientă pentru ca „destinderea” israelo-arabă să prindă rădăcini, să treacă testul proiectelor concrete (printre care și cel al transferului de tehnologie militară de ultimă generație către arabi) și să genereze încredere reciprocă.

Cât de realistă mai este acum formula celor două state, după ce teritoriile palestiniene s-au umplut de colonii evreiești, este discutabil. Securitatea nu s-ar mai baza, însă, pe pacea cu palestinienii, ci pe normalizarea relațiilor Israelului cu statele arabe și cooperarea economică, tehnologică, și militară cu acestea (din punct de vedere formal nici EAU nici Bahrainul nu sunt în război cu Israelul, decât cel mult într-unul rece), în condițiile în care dezlegarea șaradei palestiniene ar fi lăsată exclusiv palestinienilor și ar face obiect exclusiv al agendei lor bilaterale cu Ierusalimul.

DILEMA AMERICANĂ: ORIENTUL MIJLOCIU SAU MAREA CHINEI?

Nici SUA nu este scutită de dileme. Washingtonul are de ales între a-și menține prezența și influența în Orientul Mijlociu, bogat nu numai în crize, ci și în resurse energetice cu valoare strategică, și a-și deplasa centrul de operații în regiunea oceanelor Pacific și Indian, privit tot mai mult ca un spațiu coerent din punct de vedere strategic. Mai există, aparent, și varianta implicării pe ambele fronturi, dar aceasta este mult prea costisitoare pentru o Americă în declin pe toate planurile (inclusiv cel intern).

Una dintre constantele politicii americane în Orientul Mijlociu a fost aceea a păstrării superiorității militare a Israelului, în raport cu toate celelalte țări din regiune. Consolidarea puterii israeliene, prin efort intern și contribuție externă, face posibilă debarasarea Americii de povara protejării statului evreu prin implicare directă. Iată de ce, atât la Washington cât și la Ierusalim, nu poate fi acceptată schimbarea raportului de forțe din regiune prin înarmarea EAU.

Problema este că dobândind, prin semnarea acordurilor de normalizare a relațiilor cu Israelul, argumente spre a susține că nu mai sunt o amenințare la adresa securității acestuia, EAU solicită acces la tehnologia militară cea mai sofisticată israeliană și americană, pentru a putea lupta umăr la umăr împotriva inamicului comun, Iranul.

Dacă merge pe o asemenea linie, și deplasându-se spre Marea Chinei, lasă în urmă un Orient Mijlociu unde micuțul dar voinicul Israel, nu mai deține superioritate militară față de noii săi „prieteni” arabi, SUA riscă să-și vadă coada prinsă în ușa pe care tocmai vrea să o închidă în urma sa. Dacă refuză, tot planul pacificării regionale prin construirea unei antante israelo-arabo (sunnito)-turce, în contrapondere la puterea iraniano-șiită, garantat de un pact ruso-american (pentru care Washingtonul ar fi gata să sacrifice NATO), se ruinează.

Iată argumentul complexului militar industrial, apropiat familiei Trump (mai exact ginerelui și consilierului prezidențial, Jared Kushner), pentru care prioritară este vânzarea de armament, cu atât mai profitabilă cu cât ea sporește amploarea confruntărilor armate. Și iată motivul pentru care Președintele Trump, în căutarea unui nou contract de închiriere a Casei Albe, ca și a unui Premiu Nobel pentru Pace, îl presează, desigur, pe premierul Netanyahu să ofere himera Cisiordaniei palestiniene spre a face suportabilă amânarea semnării contractelor de furnitură militară. Ceea ce nu este sigur că servește obiectivului personal al acestuia de a oferi israelienilor teritorii și securitate, pe seama palestinienilor, în schimbul scoaterii sale de sub amenințarea unei condamnări penale.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Acordurile de la Washington, despre care vorbim, și care, în principiu, ar putea fi urmate de altele similare încheiate de Israel, cel mai probabil cu Qatarul și Omanul, iar mai târziu chiar cu Arabia Saudită, sunt istorice prin aceea că s-au născut, marcând nu sfârșitul confruntării arabo-israeliene și al nesfârșitelor crize medio-orientale, și nici începutul acestui sfârșit, ba nici măcar sfârșitul unui început, ci doar un alt început precum au fost în trecut atâtea altele, niciodată ajunse la deznodământul dorit și anticipat. Prin acest acord Israelul urmărește să își sporească securitatea micșorând frontul arab anti israelian și decuplând lumea arabă de cauza palestiniană, UAE și Bahrainul urmăresc să lărgească frontul anti iranian și să își faciliteze accesul la tehnologia militară americană (și israeliană) de ultimă generație, Benjamin Netanyahu să scape de pușcărie, Donald Trump să ia Premiul Nobel (pe care, fie vorba între noi, îl merită mai mult decât predecesorul său, întrucât nu a pornit nici un război, ci a încercat să iasă din cele în care precedentele administrații au intrat) și să își prelungească locațiunea la Casa Albă, iar ginerele acestuia, Jared Kushner să intermedieze încheierea câtorva contracte de vânzare de armament în Golful Persic.  

S-ar putea conchide că deocamdată avem, cum spun americanii, o „win-win solution” (adică o soluție câștigătoare pentru toate părțile). Asta numai dacă uităm de palestinieni; deși se pare că mulți dintre ei s-au obișnuit, deja, cu ideea unui singur stat israelian în întreaga vale a Iordanului.  

Pe de altă parte, cursul istoriei Orientului Mijlociu este marcat de atâtea variabile încât niciodată nu poți ști la ce surprize – negative și pozitive – să te aștepți. Nu ar trebui, deci, să ne mire dacă, abandonați de frații arabi, palestinienii s-ar arunca în brațele Iranului, oferind acestuia o altă rută spre Mediterana, pe lângă cea siriano-libaneză. Atunci, inclusiv sub presiunea înarmării arabe, Israelul și Turcia ar fi obligate să formeze o trilaterală cu Rusia, ceea ce ar pune capăt existenței NATO și ar decupla politica de apărare vest-europeană de SUA. Iar pe deasupra acestui haos va pluti în glorie China, ca factor de stabilizare și garant al echilibrului regional.

Dacă din asta va ieși măcar un Premiu Nobel, ca premiu de consolare sau ca supliment al unui nou mandat prezidențial pentru Donald Trump, se va vedea. În orice caz, actorii evenimentului se califică la un premiu Oscar pentru interpretare, dacă nu chiar și pentru cel mai bun scenariu al unui film de suspans.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News