Adriana Săftoiu explică de ce sunt parlamentarii fugăriți cu microfoanele. Liderii politici, purtători de cuvânt ratați

Ai fost purtător de cuvânt la Administrația Prezidențială, înainte ai fost purtător de cuvânt la Guvernul României, de ce a dispărut, astăzi, instituția purtătorului de cuvânt, a întrebat Ionuț Vulpescu, realizatorul podcastului Avangarda?

Adriana Săftoiu: Eu cred că a dispărut odată cu superficialitatea omului politic, care consideră că se pricepe la absolut toate. O mare problemă vine din felul în care comunică politicianul, din modul în care e transparent actul decizional. Și, pentru că politicianul crede că se pricepe la absolut tot, nu există ceva în lumea asta la care politicianul român să nu se priceapă, nu are nevoie nici de purtător de cuvânt, și în cazul în care are un purtător de cuvânt sau un om care coordonează relația cu presa, prin acel copilaș, băiețel, fetiță, el vede un ins care să îi mai pună o pilă la presă.

Asta înțelege că trebuie să facă purtătorul de cuvânt, dar tocmai că numai asta nu trebuie să facă un purtător de cuvânt. E ultimul lucru pe care să îl faci: să îți pui pile la presă, să cumperi presa, prin faptul că ai tu o relație personală. Pot să spun că eu din momentul în care am devenit purtător de cuvânt la Radu Vasile, uite așa, în 24 de ore s-a modificat relația. Aceiași oameni cu care eu puneam la cale interviuri, întrebări incomode, în 24 de ore au devenit adversarii mei. A fost propria lecție pe care am învățat-o eu. Ieșind din presă, nu trebuie să îți imaginezi că îți rămâne prietenă.

Este un adevărat haos în relația cu presa

Iar comunicarea înseamnă să știi să asculți. Nu poți să ratezi atât de mult comunicarea asta publică. Și de asta nu mai există instituția purtătorului de cuvânt; de aia, te rog să mă ierți, este un adevărat haos relația cu presa. Inclusiv modul în care se desfășoară, modul în care, dacă vrei tu, mă rezum la Parlament, acum că am trecut pe acolo, și tu ești acolo, modul în care se face relația cu presa de acolo, fuga aia, cu microfoanele, după parlamentar, tot timpul, tendința aceasta de a arăta că parlamentarul nu știe unde e Polul Nord și unde e Polul Sud, nu că nu ar trebui, dar nu e la fel de relevant.

În Bundestag sau în Parlamentul britanic, regulile sunt foarte clare. Acesta e spațiul dedicat presei, acolo stă presa, acolo tu, politician, parlamentar, dacă vrei să faci declarații, te-ai dus la microfon...deci există un cadru instituționalizat, care nu te protejează. Nu înseamnă că dacă eu îți spun asta e camera dedicată vouă, aici facem comunicarea, tu ești protejat. Nu ești. Depinde ce întrebi, cum întrebi. Dar nici nu alergi cu microfonul. Inclusiv, faptul că politicianul nu știe și nu face o relație instituțională, îți arată haosul. Adică, ziariștii cred că asta e presa, înțelegi?

Și politicianul zice lasă-i să alerge pe aici, să stea pe aici, pe holuri, ne mai filmează tocurile, ne mai filmează pantalonul, și asta înseamnă că e presă. Din punctul acesta de vedere, tocmai asta e o problemă. Știi? Să ataci uneori omul de rând că e dezinformat, că e manipulat, că are fake news, și după aia vine și el și te întreabă: „De unde să îmi iau, domnule, informația?” și să știi că îți e foarte greu să îi dai surse foarte sigure și foarte credibile. No offence, la adresa nimănui.

Liderii politici-purtători de cuvânt ratați

I.V.: Liderii politici au devenit propriii purtători de cuvânt.

A.S.: Absolut! Și ce purtători de cuvânt ratați, dacă pot să spun așa. Eu, în condițiile în care eram candidat și, evident, lucram cu o echipă, la un moment dat am fost trasă de mânecă de către propria echipă, care a spus: „Doamnă, hotărâți-vă, sunteți candidat sau consultant?” Și mi-am dat seama că făceam și eu păcatul ăsta. Să zicem că eu spuneam că știu pentru că fusesem pe partea de consultant, dar mi-am dat seama că nu, pentru că nu voi putea fi niciodată suficient de obiectivă. Și mai e o treabă, Ionuț. Cred că cel mai periculos lucru care ți se poate întâmpla ție, ca politician, e să ai un om de presă, deci omul care îți gestionează relația cu media, cu publicul, fără gândire critică. Deci în momentul în care omul tău, care trebuie să facă lucrul acesta, nu are gândire critică și nu îți spune decât „E bine, șefu!”, „Șefu, niște ticăloși!” Știi?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News