• Alegeri Marea Britanie, consecințe. ”Brexit, Eurexit sau Glexit?”

VICTORIA BREXITULUI SAU FALIMENTUL STÂNGII EUROPENE?

Cei care pun semnul egalității între alegerile parlamentare britanice și referendumul pentru Brexit fac o mare eroare. Unii – și în primul rând premierul Boris Johnson – întrețin eroarea în mod intenționat.

Cetățenii UK au democrația de mult prea multă vreme în sânge pentru a nu ști că la alegeri se optează între ideologii, programe și maniere de guvernare care acoperă o varietate de teme – majoritatea interesând „nimicurile" vieții zilnice a omului de rând – iar nu doar una singură; chiar dacă în discursul public o temă este mai prezentă decât altele.

Prin urmare, victoria conservatorilor nu este exclusiv legată de Brexit (cu atât mai mult cu cât mulți parlamentari conservatori au blocat planurile propriului lor premier privind despărțirea de UE), ci de multe alte aspecte, printre care lipsa de ofertă atrăgătoare a opoziției laburiste, dar și liberale.

Cu privire la naufragiul electoral laburist voi spune, pentru moment, doar că el este deloc surprinzător și nu are legătură cu poziția laburiștilor față de Brexit. (Cu referire la acesta ei nu propuneau decât un al doilea referendum, ceea ce nu putea supăra excesiv întrucât oferea șansa unei dezbateri suplimentare și unui vot mai bine informat, lăsând tot poporului decizia finală.) Convingerea mea este că laburiștii au pierdut exact pentru motivele pe care le expuneam prin 2009, așadar cu zece ani în urmă, „prietenului" social-democrat Martin Schulz și colegilor uluiți de ce aud din biroul Grupului Socialist al PE: social-democrația și în special laburismul anglo-saxon nu mai pot convinge poporul și nu mai pot avea apel electoral atât timp cât liderii lor sunt vădit atrași de modul de viață al liderilor dreptei și au transformat stânga democrată într-o stângă-caviar, cât politicile lor sunt tot mai pro-corporatiste și tot mai puțin sociale, cât pentru ele capitalul devine mai important decât munca și suveranitatea indivizilor fără identitate culturală, mai importantă decât suveranitatea comunităților naționale, cât valorile lor au fost preluate de partidele dreptei populare pentru a altoi politicile neoliberale ale acesteia, conferindu-le față umană, în timp ce, rămași astfel fără platformă ideologică distinctă, ei au înțeles să pună în locul solidarității sociale drogul consumerismului, în locul egalității (șanselor) sociale, egalitarismul forțat împotriva naturii și în locul drepturilor omului drepturile unor minorități alienate și alienante, făcând din democrație o impostură care deghizează oligarhismul și din progresism o trambulină a decadenței. Iată că istoria mi-a dat dreptate.

Cu o asemenea ofertă, laburiștii nu puteau decât pierde în fața bătrânilor Torry care, fără a avea nici ei cine știe ce program, au răspuns totuși instinctului cetățenilor britanici (inclusiv celor născuți în fostele colonii) ce îi îndeamnă să evite a-și lega viitorul de o UE care fie îi va transforma în supuși ai unui nou Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană, fie îi va strivi sub propriile-i ruine.

Federalismul european, devenind antinațional (în loc să fie transnațional și astfel garant al coeziunii naționale și inter-naționale) și oligarhic (în loc să fie democratic), a ajuns într-un punct mort și, în consecință, Marea Britanie nu mai simte nevoia să rămână membru al UE pentru a zădărnici din interior proiectul federalist, cum a făcut-o până acum. UE moare pe mâna ei și a profitorilor ei principali – Germania, Franța și chiar Olanda, cu egoismele lor imperiale – fără „ajutor" britanic. În schimb, Marea Britanie are nevoie să își găsească resurse în altă parte – în Commonwealth sau / și în America – pentru a face față unei alte crize europene care, la limită, ar putea-o implica într-un alt război cu continentul – economic, financiar și chiar cultural, dacă nu neapărat militar. Căci singură nu poate supraviețui. Cel puțin nu la nivelul de trai cu care s-a obișnuit.

Abia aici aflăm semnificația victoriei lui Boris Johnson – căci victoria a fost mai ales a sa, înainte de a fi a Partidului Conservator. Partizan al unui Brexit rapid efectuat cu orice preț, el a folosit prerogativa guvernului (formal a Reginei) de a chema electoratul la urne oricând dorește, nu atât pentru a-l întreba ce crede despre relația cu UE, ci pentru a-i aduce în Parlament o majoritate care să îi sprijine proiectul divorțului de Europa germană, fără a mai fi obligat să negocieze partajul cu aceasta sau negociindu-l de pe poziții de forță. Prin urmare, Boris Johnson va folosi rezultatului alegerilor pentru a realiza expeditiv Brexitul, ca să zicem așa, manu miltari, chiar dacă opțiunea alegătorilor a cuprins un volum mult mai mare de mesaje și semnificații, și chiar dacă aceștia ar prefera o „aterizare lină".

„ANTANTA TRANSATLANTICĂ" ÎMPOTRIVA „PUTERILOR CONTINENTALE"

De aici încolo se aplică principiul dominoului. (Cam așa cum s-a întâmplat după atentatul de la Sarajevo, împotriva arhiducelui Franz Ferdinand, în 1914, când omenirea „a alunecat în război".)

Prima reacție a și apărut. Ea vine de la Washington, unde Președintele Donald Trump se luptă în același timp cu globaliștii „democrați" ai „statului subteran" american și cu aliații acestora franco-germani, protagoniști ai actualei UE. Brexitul este pentru el o adevărată necesitate spre a câștiga acest război pe două fronturi. Prin urmare, felicitându-l pe premierul britanic pentru succesul din alegeri, i-a transmis un îndemn de tipul „acum ori niciodată", prezicând că pactul transatlantic post Brexit va aduce britanicilor avantaje mult mai mari decât apartenența la UE.

Iată o ofertă de nerefuzat pentru Boris Johnson. Acceptarea ei înseamnă, însă, afirmarea unui bloc transatlantic anglo-american în război deschis și aproape total (în orice caz hibrid) cu puterile continentale europene care flutură steagul UE.

Care va fi reacția Berlinului și Parisului față de această perspectivă deschisă de rezultatul alegerilor britanice? Nu poate fi decât unul singur: intransigență totală. Chiar dacă în tabăra acestora vor mai fi fost persoane mai rezonabile, de acum nimeni nu va mai îndrăzni să ușureze Marii Britanii despărțirea de UE. Dacă Londra nu va simți din greu prețul acesteia, autoritatea tandemului Merkel-Macron va fi grav compromisă, ceea ce va încuraja suveranismul, dacă nu chiar segregaționismul altor state membre. Dacă Boris Johnson ar obține condiții mai bune din partea Bruxellesului ca urmare a faptului că acum deține majoritatea absolută în Parlamentul de la Westminster, ar însemna că britanicii care întorc spatele „marii UE" ajung să impună regulile lor „micii UE", ceea ce, pentru cei care nu au de gând să reformeze UE și să părăsească calea Europei germane, înseamnă trecerea rapidă de la Brexit la Eurexit; adică la dezmembrarea și dispariția UE. Or, un asemenea traseu – și aici au dreptate cei care nu se bucură de criza proiectului federalist european – are ca stație terminus de neevitat războiul în Europa.

ORDINEA LUMII DUPĂ BREXIT

Ne îndreptăm deci spre un Brexit brutal, fără acord sau cu un pseudoacord. Acesta va facilita realizarea unei confederații transatlantice anglo-americane dar și dezmembrarea Regatului unit. Cu ochii pe rezultatele obținute de Torry lui Johnson în concursul cu laburiștii lui Corbyn, puțini au mai băgat de seamă că partidele independentiste scoțian și irlandez și-au consolidat susținerea populară. Victoria conservatorilor este, de fapt, victoria acestora din urmă. În ea își găsește sălaș revanșa Angelei Merkel și a lui Emmanuel Macron.

Din UE va pleca numai Anglia (eventual împreună cu Țara Galilor), dar nu și Scoția și Irlanda de Nord. Premierul Scoției a cerut deja, inclusiv invocând „succesul" în alegerile britanice abia încheiate, organizarea unui nou referendum pentru independență, declarând fără echivoc că „dacă Anglia iese din UE, Scoția va rămâne în UE". Nord irlandezii vor urma cât de curând; iar tradițiile lor de secesionism înarmat sunt cu mult mai terifiante.

Desigur, Londra și Washingtonul, „antanta transatlantică", nu vor rămâne cu mâinile în sân față de asaltul „puterilor continentale". Răscoala „vestelor galbene" și contra-răscoala „fularelor roșii", amplificate acum de opoziția stradală la reforma sistemului de pensii (francezii, spre deosebire de români, preferă pensiile mai mari), împreună având aspectul unui adevărat război civil care devastează „pântecul moale al UE", amintesc „sprijinul" discret al Guvernului Majestății Sale dat revoluției franceze din 1879, ca răspuns la „sprijinul" bourbonilor oferit coloniilor americane în războiul de independență purtat de acestea împotriva Regelui Angliei. Căci nu doar revoluția română din 1989 a beneficiat de atenția străinătății.

În acest context se înțelege mai bine de ce UK s-a deschis în fața emigranților ceva mai bruneți din fostele sale colonii de peste mări, străini de cultura europeană, și s-a închis pe cât s-a putut în fața blonzilor continentali, purtători ai unui mesaj cultural teoretic mai apropiat de cel al societății britanice tradiționale, dar cu instincte geopolitice diferite. Aspectul cultural nu este de ignorat.

Pornind de la acesta, se va construi atât o nouă legătură în cadrul Commonwealth-ului care va asocia legăturii de fidelitate simbolice a membrilor acestei comunități cu coroana britanică, legături materiale, economice și financiare, acționând ca un criteriu de coeziune între periferia vechiului imperiu colonial și City-ul londonez. În același timp se va constitui, în coasta Europei, un bloc cultural neeuropean, oricând apt a alimenta spiritual un război al mării (planetare) cu uscatul (european), al confederației transatlantice cu Europa germană. Iată de ce pakistanezii, indienii, sud-africanii, kenyenii etc sunt și vor fi mai bine primiți pe malurile Tamisei decât polonezii, ungurii, românii, bulgarii, cehii etc.

Dacă această evoluție ar impune reformarea profundă a UE și democratizarea acesteia, ar fi bine. Va fi însă simțul pericolului mai puternic decât egoul hegemonic german și orgoliul egoist francez? Criza generală a democrației nu permite promovarea unor lideri de anvergură care să aibă și să aplice viziunea necesară transformărilor indispensabile.

Conflictul intern din UE este astfel garantat, iar exportul său, devenit indispensabil, înseamnă extinderea crizei la nivelul Occidentului euro-atlantic, cel puțin.

În secolul trecut, atunci când între europeni izbucnea un conflict, cel ce restabilea echilibrul de putere și impunea pacea era SUA. Acum, teatrul de operații s-a deplasat spre vest. Astfel, factorul de echilibru cel mai evident care va trebui adus în joc este Rusia. Pentru sprijinul Rusiei vor candida atât „antanta transatlantică", cât și „puterile continentale". Ca să o împiedice pe cealaltă să își atingă țelul, fiecare dintre ele va demoniza Rusia, astfel încât guvernele să fie lipsite de sprijinul popular necesar apropierii de aceasta și negocierilor constructive cu ea. Orice pas în direcția alianței juste și necesare al unuia va fi prezentat de celălalt ca o conivență cu diavolul.

Asta va împinge Rusia către un joc la două capete în vest și la o apropiere de China în sud și est. Așa se va realiza al treilea bloc: cel euro-asiatic.

ORDINEA MONDIALĂ ÎNTRE TRILATERALISM ȘI CORPORATRISM

După bipolarism și unipolarism, ambele deja decedate, omenirea va ieși din dezordinea actuală în tripolarism? Se zice că structurile trilaterale, adică cele sprijinite pe trei piloni, sunt cele mai stabile. Iată, deci, un exit aparent pozitiv: cel global care scoate umanitatea din multipolarismul spontan, asimetric și instabil actual. Acesta – să îi spunem, „glexit" – este opus globalizării, respectiv guvernanței globale, concepute la finele secolului al XX-lea, care voia să dea expresie politică păcii americane – pax americana – și cu care, potrivit lui Francis Fukuyama, ar fi urmat să se încheie istoria.

Guvernanța politică globală, pe care o preconizau americanii, și cea continentală, preconizată, în forme ușor diferite, de francezi și germani, amenințau, însă, guvernanța corporatistă deja globalizată. Capitalul globalizat, abia scăpat de sub controlul statului național, nu avea nevoie de o nouă formulă de constrângere politică, de astă dată acționând transnațional; adică fix la nivelul la care el se refugiase și se organizase ca unică superputere mondială. De aceea, pentru puterea ocultă corporatistă idealul apare a fi o ordine care să îmbine multipolarismul cu stabilitatea, evitând deopotrivă concentrarea puterii politice a popoarelor (putere legitimată democratic) și haosul consecutiv pulverizării excesive a acesteia.

Brexitul implică trecerea de la o ordine la alta. Eurexitul, trecerea de la ordine la dezordine. Glexitul, trecerea din dezordine în ordine. O ordine care pentru cei mulți și amărâți (printre care trebuie să îi includem și pe români) ar putea fi la fel de rea, dacă nu mai rea, ca dezordinea care îi precedă.

Dacă am crede în teoria conspirației, am conchide că Brexitul este parte a unui plan privind o nouă arhitectură a sistemului global de putere, o nouă logică în definirea puterii și un nou mecanism de exercitare a acesteia. Dar nu credem. Nu-i așa?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News