• Alegeri prezidențiale în Republica Moldova: o nouă dinamică sau un nou îngheț?

Ca de obicei, acolo alegerile sunt geopolitice. Actualul Președinte, Igor Dodon, adeptul unei politici pro-moscovite, se confruntă cu fostul prim ministru, Maia Sandu, promotoarea integrării europene.

George Friedman a avut dreptate: în toată istoria sa Moldova dintre Prut și Nistru a aparținut cuiva – fie Imperiului țarist fie URSS fie României. Acum, Imperiul țarist și URSS nu mai există, iar România este ca și când nu ar exista. În plus, teritoriul republicii a fost amputat de regiunile sale montană și maritimă, primind, în schimb, darul otrăvit al Transnistriei. Astfel, statul acesta, pentru prima oară în istorie formal independent și suveran, este lipsit și de coerența geografică și de coeziunea lăuntrică aptă a-i conferi viabilitate.

Salvarea sa ar fi integrarea într-o altă structură politică, dar nenorocirea sa este că nimeni nu îl vrea. Ce vor moldovenii nici nu mai contează.

UN STAT PE CARE NIMENI NU ÎL DOREȘTE

Rusia nu numai că nu mai are graniță comună cu RM, dar interesul său în respectivul teritoriu este marginal. Tradițional, rușii au fost interesați de gurile Dunării, al căror control le legitima pretențiile la statutul de putere europeană. Când Napoleon al III-lea a impus, după Războiul Crimeii (1856), restituirea celor trei județe din Sudul Basarabiei (Cahul, Chilia și Cetatea Albă) Moldovei, ceea ce s-a urmărit a fost exact excluderea Rusiei de la masa puterilor europene.

În prezent, teritoriul limitrof gurilor Dunării aparține Ucrainei și intră în compunerea regiunii Odessa; o regiune supravegheată din Transnistria. Fără Transnistria, chiar și cu un președinte rusofil, RM nu ar mai produce nici o tresărire la Kremlin.

Din perspectivă rusească, moldovenii sunt chiar suverani. Dacă s-ar amesteca în suveranitatea moldavă, rușii ar trebui să rezolve problemele economice grave cu care se confruntă țara; și pentru așa ceva nu au nici gust nici nevoie.

Preferabil ar fi ca de partea economică să se ocupe UE. De aceea Președintele Putin va trebui să susțină, desigur, în tandem cu cancelarul Angela Merkel, un guvern moldav cu etichetă pro-europeană, apt să justifice sprijinul german pentru internarea Moldovei la secția de terapie intensivă a Bruxellesului. Asta atât cât este necesar pentru ca nesfârșitul șir de crize moldave să nu se transforme și într-o criză umanitară prezentând și riscul de a contamina, probabil pe filieră românească, o UE și așa bolnavă.

Integrarea RM în UE este exclusă, pentru un viitor previzibil. Cu problemele sale interne, uniunea a pus la frigider orice idee de extindere, respectiv de primire de noi membri. Pe de altă parte, nu știu dacă RM ar avea interesul să devină acum membrul unei (con)federații în degringoladă. Criza economico-financiară din 2008, criza migrației, crizele geopolitice din vecinătatea sa estică și sudică, criza sanitară a pandemiei Covid 19 și crizele economice și sociale care îi vor urma și care nu s-a știut a fi prevenite, au pus UE la un test de stres la care a căzut cu brio. De ce ar dori moldovenii, și așa cu probleme imense, să se mute într-un edificiu politic care stă să se prăbușească și care nu le promite nimic?

UE este, de fapt, Europa germană. Ce interese ar avea Germania în aducerea RM în Europa politică păstorită de ea? Nici unul. Ea nu are nevoie de mai mulți români și mai mulți ortodocși într-o casă și așa zgâlțâită de eșecul multiculturalismului. De asemenea, nu are nevoie să importe crize geopolitice în care este implicată Rusia, precum cea transnistreană. Pentru Berlin, granița „Europei sale” este pe Carpați. Ce să caute pe Nistru? Relația sa cu Chișinăul nu are decât funcția de a legitima rolul său de negociator cu Moscova în desenarea noii arhitecturi de securitate est-europene. Altminteri rușii ar trebui să negocieze direct cu românii și polonezii, ventrilocii SUA. Or, Germania s-a exersat încă din timpul Congresului de la Berlin (1878) ca „honest broker” („intermediar onest”) în procesul de partajare a Mittel Europei; desigur, cu comisionul corespunzător.

În ceea ce privește România (majoritatea clasei politice, dar și o bună parte a românilor de rând), la rându-i, nu dorește unirea cu RM, decât la nivelul discursurilor patriotarde; și nici asta în toate cazurile. În practică, Bucureștiul nu face nimic pentru a duce lucrurile către unire. În plus, în prezent, nu are nici mijloacele economico-financiare spre a susține un asemenea proiect. Crizele post pandemice Covid 19 o vor pune într-o stare de neputință absolută, dincolo de incapacitatea, intrinsecă statutului de colonie, de a dezvolta o politică externă proprie.

Pentru România, iminentă este dezmembrarea și pe ordinea de zi prioritară este, eventual, evitarea acesteia, iar nu unirea cu RM. Mulți se tem că și numai vorbind prea mult de o nouă Românie Mare ne-am putea trezi cu o Moldovă Mare (ceea ce ar fi mai fezabil decât o Ungarie Mare).

O REGIUNE PE CARE NU O DOREȘTE NIMENI

Pentru Moldova ar fi mai ușor să își găsească un drum european liber (cel mai scurt ar fi cu tranzit prin București) dacă scapă de Transnistria și de riscul de a se transforma, prin federalizarea cu aceasta, într-o „Transnistrie Mare cu puteri mici”. Din păcate, nici Transnistria nu este dorită de nimeni. Și dacă nimeni nu o vrea, nu are cui fi lăsată.

Confruntată cu amenințări secesioniste chiar pe teritoriul său, Rusia nu este deloc amatoare de modificări frontaliere. Le-a acceptat doar atunci când nu a mai avut alternative. Moscova este partizana principiului integrității teritoriale, asociat cu acela al autodeterminării interne și al federalismului simetric (conform căruia partea și întregul au puteri egale). (Probabil că aceasta este și soluția pe care o va susține, în ultimă instanță, cu privire la Nagorno-Karabah, în siajul unui discret acord ruso-turc.)

Și apoi, ce să facă ea cu un stat mafiot care nu va mai avea dispute de drept internațional cu vecinii, dar va funcționa numai grație crimei organizate transfrontaliere. Cum și de ce să sponsorizeze Rusia un asemenea stat?!

În schimb, rămânerea Transnistriei, fie și numai nominal, în componența RM prezintă, din perspectivă rusă, două avantaje: pe de o parte, exclude posibilitatea unirii RM cu România și a intrării ei în NATO și UE; pe de altă parte, oferă partidelor rusofile din RM o rezervă de voturi oricând gata să joace în alegerile moldave rolul jucat de voturile așa zisei diaspore române în alegerile românești. Câtă vreme criza separatismului transnistrean rămâne deschisă, iar RM este ostatecul acestei crize, în calitate de protector sau de garant, acceptat la scară internațională, de facto, dacă nu chiar de jure, al regimului de la Tiraspol, Moscova nu are de ce își face griji cu privire la ceea ce se întâmplă la Chișinău.

Nici Kievul nu are ce face cu un stat transnistrean. Dacă ar ajunge de sine stătător, acesta ar fi un ghimpe înfipt etern în spatele Ucrainei și un „pistol” rusesc îndreptat spre Odessa. Dacă, ar intra în componența Ucrainei, căci în altă parte nu are unde merge, va fi un permanent centru de iradiere a discordiei care va eroda coeziunea statului din interior; un „Dombas occidental”.

UE nu s-ar bucura nici ea de rezolvarea crizei transnistrene prin ruperea Transnistriei de RM. Accesul Transnistriei în UE, ca subiect distinct de drept internațional, nici nu ar intra în discuție întrucât nimeni nu ar cere-o și nimeni nu ar accepta-o. În schimb, UE și în special Germania și-ar pierde orice argument pentru o legitimă intervenție în RM și în zonă, așa cum o face acum. Ar rămâne, însă, cu moldovenii în brațe; respectiv cu obligația de a pune la bătaie resursele necesare evitării unei totale prăbușiri a statului moldav în imediata sa vecinătate estică.

Fără Transnistria, României i s-ar putea cere, chiar de către aliați, unirea cu RM. Va primi ea așa ceva? Chiar și cu riscul de a se vedea sub presiuni sporite pentru a accepta autonomia Transilvaniei?  Vor putea suporta economia sa precară și societatea sa divizată și devorată de ură, o asemenea sarcină? Pentru asta i-ar trebui un Helmuth Kohl, nu un Klaus Iohannis.

CE URMEAZĂ?

În concluzie, dacă nimeni nu dorește RM și nici Transnistria, cea dintâi va rămâne legată de cea din urmă, precum spânzuratul de laț, și împreună nu vor avea o altă posibilitate, indiferent de rezultatul alegerilor prezidențiale, decât să caute o formulă politică internă aptă a motiva și a servi un protectorat dualist de facto ruso-german (sau euro-rus, cum ar zice unii).

Alegerile parlamentare anticipate, provocate după cele prezidențiale, nu ar putea schimba cu nimic această situație. De aceea, probabil că nimeni în RM, și cu certitudine, în afara sa, nu are de ce le dori cu adevărat. Iar dacă s-ar recurge la ele, la sfârșit, tot aia va fi.

Iată de ce, cel mai probabil, urmarea alegerilor prezidențiale va fi instalarea unui regim de coabitare politică la Chișinău, în care rusofilii și eurofilii se vor amesteca, și care va servi ca acoperire pentru o înțelegere euro-rusă asupra status-quo-ului la frontiera lumii euro-atlantice cu cea euro-asiatică. (Americanii, cu alegeri prezidențiale problematice peste doar câteva zile, numai de a se băga în acest viespar nu mai au timp, energie și chef.)

Evident, celor indiscreți li se va spune că această alianță nu este nici ideologică nici geopolitică, ci doar îndreptată împotriva corupției endemice din RM; cel mai bun alibi pentru dominarea și jecmănirea unei țări de către marii corupți regionali sau globali, prin intermediul micilor corupți locali, supuși periodic unui „democratic” proces de rotație.  

România va fi spectator îndurerat la această reprezentație. La frontiera ei de est criza nu va mai fi doar înghețată. Ea va deveni cronică, cu tendință de acutizare. Merită, oare, cineva altceva?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News