Alexandru Tomescu a cântat under-cover  la metrou: „Da, e talentat, poate ar trebui să meargă la Conservator”

”Am văzut în urmă cu niște ani, ați cântat la Piața Victoriei, îmbrăcat așa încât lumea să nu vă recunoască, ați cântat așa cum o fac alți artiști. Cum ați fost privit de trecători, cum s-a văzut evenimentul dinspre cei care erau grăbiți să iasă la metrou? Dar dinspre dumneavoastră, l-a întrebat Ionuț Vulpescu, în podcastul Avangarda, postat pe platforma youtube?

Alexandru Tomescu: A fost un moment de testare a forței muzicii. Întotdeauna am simțit și am crezut că muzica are această forță de a declanșa forțe vitale pentru sensibilitățile oamenilor. Și într-adevăr, ce încercare mai dramatică decât să încerci să oprești niște oameni care se grăbesc să prindă metroul, care se grăbesc să nu întârzie la serviciu. Cei care au reacționat primii au fost copiii. Ei nu se grăbesc. Dacă apare ceva neașteptat, interesant, vor. Copiii i-au tras de mână pe părinți, voiau să stea să asculte. Am avut mari emoții atunci pentru că în lumea muzicienilor aceasta este cam ultima treaptă pe care poți să ajungi.

Vii de nicăieri și cânți în stradă, unde nu trebuie să te primească nimeni. Sigur, asta așa, între ghilimele, „ultima treaptă”, pentru că, de exemplu, știu că dacă vrei să cânți la metroul din New York trebuie să dai un concurs. În alte țări trebuie să fii totuși selectat ca să nu agresezi totuși urechile oamenilor cu cine știe ce chestii. A fost un moment pentru a experimenta ce înseamnă să cânți în condiții total improprii. Atunci când ești în sala de concert, lumea stă pe scaun și a venit să te asculte. În stația de metrou lumea aleargă în jurul tău și nu a venit să te asculte, merge să prindă metroul. Și cu toate astea a însemnat foarte mult pentru mine. Mi-am simțit forța muzicii.

Urmează Bach, la Piața Victoriei

A.T: Așa, anecdotic, au fost câțiva care au zis: „Da, îl cunoaștem, el vine de câteva luni de zile să cânte aici. E talentat, poate ar trebui și el să meargă la Conservator să studieze.” A fost un moment de deschidere a campaniei sociale pentru Asociația Nevăzătorilor din România. S-au strâns foarte mulți bani pentru construirea sediului, sediu în care cei care își pierd vederea în timpul vieții pot deprinde acele abilități necesare supraviețuirii și descoperirii individuale fiecăruia dintre ei. A fost un moment foarte important, a fost și o lecție de smerenie pentru mine, pentru că desigur sunt atâția artiști care tresar dacă cineva tușește în sală, dacă sună un telefon, s-a terminat lumea. Să vezi cum e să treacă o garnitură de metrou pe lângă tine... Să vezi dacă mai reușești să te concentrezi. Nu neg faptul că auzi orice zgomot. Și un ac dacă a căzut pe jos în timpul unui moment din acesta de sensibilitate maximă îl simți ca pe o rupere de nori. Dar în același timp cred că această energie trebuie să vină din interiorul tău, de acolo trebuie să iradieze. Și atunci dacă e suficient de puternică ea nu va fi influențată, nu va interfera, nu va fi spartă de ingerințe din exterior.

I.V: Ce ați cântat atunci, vă amintiți?

A.T: Da, am ales un program lung și dificil. Nu am ales piese scurte și de mare popularitate. Am ales Bach, Ciaconna. Durează 15 min fără oprire. Pentru că am simțit că asta vreau să cânt acolo.

I.V: Întâlnirea aceasta... aveți un altruism, implicarea socială. Pentru că am vorbit de pandemie. Pandemia înseamnă o mutație. O schimbare a modului în care gândești inclusiv în spațiul public. Nu mai poți să faci nici politică, nici cultură, așa cum făceai înainte de pandemie pentru că au apărut chestiuni noi, frica oamenilor de boala, instinctul de conservare. Frica de moarte, până la urmă. Nu poți să continui cu aerul că nu s-a întâmplat nimic. Nu, s-a întâmplat! Și în general, instituțiile culturale la noi și în alte locuri sunt anchilozate. Nu am alt cuvânt. Important este să vină lumea, să cumpere bilete și să intre în sală. Dar dacă nu se mai întâmplă asta, tu ce faci ca artist sau ca instituție culturală? Cred că ar trebui din punctul acesta de vedere un lucru foarte bun. Întâlnirea cu oamenii simplii, obișnuiți, și asta nu e ceva peiorativ. E un exemplu foarte bun care ar trebui urmat și continuat.

A.T: Toți suntem oameni obișnuiți. Chiar și cei care se cred mai cu moț sunt, de fapt, oameni obișnuiți decât ceilalți. Fiecare om are o sămânță pentru ceva grozav. În fiecare există un temei, un artist care poate nu a fost trezit la viață, în fiecare dintre noi există o sămânță de genialitate, dar cei care ajung să fructifice aceste daruri sunt cei la care s-au aliniat, au coincis o grămadă de lucruri. Multă lume întreabă care este secretul, care este formula, cocktailul? Foarte multe lucruri trebuie să coincidă. Nu e suficient să fii nici talentat, nici să muncești foarte mult. Foarte multe lucruri care poate țin de hazard, trebuie să se alinieze acolo.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News