EXCLUSIV  Dan Ciachir, amintiri din culisele radioului: Ploieşteancă prin naştere, de o frumuseţe aparte, Carmen Stănescu părea personificarea feminităţii...

În primii ani ai deceniului al optulea din secolul trecut, redactorul emisiunii radiofonice Dicţionar de literatură universală era Gheorghe Gheorghiţă, urmat de Florin Constantin Pavlovici, bine cunoscut astăzi prin volumul Tortura pe înţelesul tuturor, urmat, la rândul său, de Josette Dan, o doamnă de vârstă mijlocie, amabilă, cu simţul umorului, la ale cărei emisiuni am colaborat de multe ori. Nu-l uit, din colaborarea la aceste emisiuni, pe actorul Ovidiu Iuliu Moldovan recitând un poem epic tradus din Pasolini, sau pe Ion Caramitru citind versuri de Umberto Saba. Însă majoritatea traducerilor de poezie le înregistram cu actorul Dinu Ianculescu – iniţial colaborasem cu el la Televiziune –, cu care m-am şi împrietenit. Îmi amintesc, de asemeni, de o lectură a Simonei Bondoc, cunoscută actriţă de teatru şi film, din scriitoarea de limbă franceză Rosemarie Kieffer din Luxemburg.

În timpul înregistrărilor, de la pupitrul tehnic, redactorul emisiunii urmărea pe un exemplar dactilografiat textul comentariului, iar când se ajungea la citate, eram atenţi amândoi la rostirea actorilor. Pe atunci, cu excepţia transmisiunilor sportive, la Radio România se citea. De aceea, mare mi-a fost surprinderea când, aşteptând să-mi vină rândul la cabină, l-am zărit prin peretele vitrat pe profesorul Dan Grigorescu vorbind pur şi simplu, fără nicio hârtie dedesubtul microfonului... Observându-mi uimirea, operatoarea a deschis şi celălalt difuzor: Dan Grigorescu lăsa impresia că citeşte o cronică plastică, cu o dicţie desăvârşită şi cu respectarea unor semne de punctuaţie invizibile.

Ascultarea atentă a versurilor sau a fragmentelor de proză traduse, citite cu o dicţie impecabilă de actori, m-a făcut să evit, atât verbal, cât şi în scris, aliteraţii penibile de genul „stupizi dădeau năvală”, „capul acesta”, „nisipul aleilor”... Era o prelungire practică a observaţiilor însuşite din referatele lui Ion Barbu la tălmăcirea unor piese de Shakespeare. La sfârşitul unui vers din Neguţătorul din Veneţia, redat de Ion Marin Sadoveanu în româneşte prin: „Cu al său Harry ar fi fiecare”, marele poet conchidea: „Fifi”.

Tot la Radio i-am fost prezentat actriţei Carmen Stănescu, venită pentru o înregistrare. Jucase roluri memorabile, în regia lui Sică Alexandrescu, interpretând principalele personaje feminine din piesele lui Caragiale (Zoe, Ziţa, Didina), ca şi în Patima roşie (Tofana), alături de soţul său, actorul Damian Crâşmaru. I-am întâlnit în 1988 la Mânăstirea Căldăruşani, fiind prieteni apropiaţi cu stareţul Lavrentie, care-i cununase în biserica Mânăstirii Sinaia pe când, foarte tânăr, o conducea. Obişnuiau să meargă şi la Snagov, pe insulă, la mânăstirea cu un singur călugăr, Părintele Emilian, cu care erau, de asemenea, prieteni. 

Ploieşteancă prin naştere, de o frumuseţe aparte, Carmen Stănescu părea personificarea feminităţii şi infirma butada unui celebru regizor italian care susţinea că actriţele sunt mai întâi actriţe şi apoi femei. Avea o conversaţie cu miez, ca şi soţul ei. Am profitat să-i întreb despre actorul Alexandru Ionescu-Ghibericon, frate cu Nae Ionescu, cu care fuseseră colegi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Mi s-a spus că era boem şi bonom, băutor temeinic şi amator de mâncare bună, contrariul lui Nae Ionescu – om riguros, concentrat, străin de alcool, obişnuind să ia mese frugale –, neavând de suferit de pe urma rudeniei cu el. După cum nu avusese nici actorul Puiu Cristescu, nepot de frate al lui Eugen Cristescu, fost director al Serviciului Special de Informaţii în timpul lui Antonescu, condamnat la moarte în 1946 şi apoi graţiat.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News