Andrei Marga despre câteva chestiuni practice la ICR

Activitățile Institutului Cultural Român (ICR) interesează, pe bună dreptate, mulți intelectuali, iar cetațenii se întreabă, firește, ce se face cu resursele la care contribuie. De aceea, continuând declarația Sincronizarea Institutului Cultural Român (publicată în 12 septembrie 2012), facem câteva precizări relative la întrebări ridicate în dezbaterea publică ce a urmat, se arată într-un comunicat al ICR.

 "ICR trebuie deschis, în continuare, spre intelectualii și publicul românesc. Nu va fi un institut confiscat de vreun grup, ci instituția menită să servească sporirea valorilor culturale din țara noastră și promovarea lor. După ce Senatul României va încheia desemnarea Consiliului de Conducere, uniunile și asociațiile de creație, instituțiile și personalitățile interesate vor fi solicitate să propună programe, proiecte și acțiuni ale institutului", se arată într-un comunicat al prședintelui ICR.

 "Optica promovată de ICR este pluralismul abordărilor, în care creația și valoarea creației hotărăsc. Avem de reprezentat o cultură română nonmimetică, racordată la temele și căutările timpului nostru, capabilă să propună vederi, soluții și perspective proprii. Ne interesează eminamente România ca subiect și actor cultural, într-o lume a interacțiunilor extrem de dense și a competiției valorilor.

 Programele ICR au nevoie de o diversificare neîntârziată. Mai mulți autori, și autorii de prim plan, din literatură, arte, științe, filosofie, teologie trebuie sprijiniți. Fiecare avem o specializare, dar trebuie să acceptăm că și alte specializări sunt de cultivat. Ne bucură succesele filmului, artelor plastice, teatrului, literaturii românești, dar acestea trebuie complementate cu promovarea României din multe alte domenii. ICR nu este nicidecum singurul responsabil de reprezentarea culturii române, dar își asumă răspunderea promovării în lărgime și profunzime a valorilor create în țara noastră.

 Iau un exemplu la îndemână: publicarea de traduceri din volumele autorilor români. Nu insist aici asupra împrejurării că volumele ca atare trebuie să atragă edituri străine, care să le traducă și să le tipărească, pe baza unui contract cu autorul însuși. România, ca și alte câteva state, practică, însă, în ultimii ani, obiceiul traducerii și publicării în străinătate pe bază de plăți executate de ICR sau alte instituții românești. Nu respingem procedeul, dar cerem să se înțeleagă faptul că nu este singurul și nici primul folosit. Dacă privim, totuși, listele cu traducerile făcute pe banii ICR în anii recenți, atunci reținem ușor trei lucruri: a) nu a existat o consultare sistematică, prealabilă, în selecția volumelor și autorilor; b) a existat o Comisie, care s-a dovedit a fi partizană și mult prea subiectivă; de acum, va trebui să raspundem solicitărilor prin evaluarea corectă a propunerilor cât și a editurilor, dar, mai ales, să rezolvăm problema difuzării reale a cărților în străinătate și a campaniilor de publicitate. In fapt, prea multe titluri s-au tipărit doar pentru știința publicului intern, iar ecourile sunt, de multe ori, restrinse; c) listele cu traducerile făcute conțin de toate – volume remarcabile, alături de rateuri vizibile; d) editurile alese sunt adesea marginale, iar exemplarele tipărite stau în magazii. ICR actual este hotărât să curme situația, iar vicepreședintele Horia Răzvan Gârbea are însărcinarea să normalizeze urgent procedura, deschizând complet lista cu subvenționarea traducerilor din autorii români, fără vreo reținere.

 Este nevoie să se facă distincția, la ICR, dintre acțiuni punctuale și proiecte și programe. Iau ca exemplu ceea ce a făcut, în prima jumătate a anului trecut, un institut cultural român dintr-o capitală europeană, potrivit propriului raport publicat: seară muzicală cu acordeon, prezentarea unui film documentar, întâlnire cu actori aflați în trecere, concert cu tulnicărese, seară de poezie, conferința unui doctorand, discuții despre biserica din oraș, câteva ore de limba română, o evocare istorică, o expoziție de pictură, concertul unui quartet și alte câteva acțiuni de acest gen. Nimeni - nici noi, firește - nu contestăm utilitatea acestor acțiuni, iar cultivarea lor are, desigur, rațiuni. Dar ICR de la fața locului trebuie să facă și altceva: a) să se asigure că din cultura română (literatură, arte, științe, filosofie, teologie), măcar o carte s-a tradus, sau, în orice caz, a intrat în atenția și dezbaterea din capitala acelei țări; b) să se asigure că, în presa de la fața locului, se știe despre europenitatea instituțiilor, dezvoltărilor, oamenilor din țara noastră; c) să se asigure că, în bibliotecile și universitățile de acolo au ajuns cărțile reprezentative de ieri și de azi ale autorilor romani; d) să se asigure că se explorează acele arhive istorice din țara respectivă care sunt semnificative pentru istoria țării noastre; e) să se asigure că personalitățile de referință ale țării noastre pot fi accesate de cei interesați de la fața locului. Și altele. Trebuie să se asume că programele nu se compun din întâmplări, nu se descoperă pe parcurs, din ce se nimerește, ci ele au un sens, un scop și o coerență. Programele culturale nu trebuie reduse la acțiuni bune de raportat în volume, dar lipsite de consecințe pentru cunoașterea și înțelegerea culturii și civilizației românești.

 Orice instituție culturală are nevoie de bani, iar banii, de obicei, nu ajung. Cine a lucrat cu Goethe Institut, British Council, Hanban, Alliance Francaise știe că și acestea se preocupă de obținerea mai multor bani. Ca intelectual, este reconfortant când cineva te finanțează. Acestea sunt lucruri bine știute. Se observă, însă, ușor, erori manageriale din ICR, sub aspect financiar, și nevoia de a le corecta: a) vom acorda autonomie financiară direcțiilor generale, direcțiilor și serviciilor, precum și institutelor din subordine, cerându-le să-și elaboreze programe propriu-zise și să se asigure din timp de finanțarea lor; b) un buget anual nu se cheltuie până în august, pentru ca apoi să înceapă lamentația; c) resursele de finanțare se impun diversificate, ca oriunde în lumea civilizată: alocări bugetare, sponsorizări și donații, cooperări, resursele europene vor trebui folosite neîntârziat de orice institut din rețeaua ICR. O data cu noua organigramă a instituției, vicepreședintele Vladimir Simon coordonează întreaga abordare financiară; d) trebuie vegheat la cheltuirea eficientă a banilor (un institut finanța zboruri transcontinentale sau transoceanice pentru ca, la fața locului, cineva să întâlnnască zece-doisprezece oameni din localitate, vag interesați!); e) cărțile publicate prin traduceri subvenționate sunt solicitate la a recupera resurse pentru alte traduceri; e) vor fi foarte utile filiale ale Institutului Cultural Roman in Iasi, Cluj-Napoca, Timisoara, Craiova. Fiind raționali, este normal să pretindem inițiativelor noastre să aibă impact conform investițiilor. Trebuie înțeles că nici o politică (culturală, externă etc.) nu dă rezultate durabile dacă înseamnă simpla mituire.

 Ne referim succint și la personal. Am propus schimbări de personal – după ce Senatul României a schimbat conducerea ICR – și vom schimba în continuare. Nimeni nu este și nu va fi întrebat cu cine votează. Altceva ne interesează: a) să aducem în fruntea instituțiilor culturale din diferite capitale personalități profilate ale culturii române, capabile nu numai să organizeze acțiuni, ci și să interacționeze – prin volume proprii, conferințe, articole în marile cotidiene, studii de specialitate – cu mediul cultural de la fața locului; b) să asigurăm cooperări cu universități, edituri, biblioteci, media și alte instituții cu impact cultural semnificativ; c) să aducem la direcțiile și serviciile ICR persoane cu deschidere spre intreaga cultură și societate, capabile să conceapă, în raza lor de răspundere, programe și să atraga resursele financiare de care au nevoie; d) să redăm Institutul Cultural Român intelectualității și cetățenilor României.

 Nu omitem chestiunea infrastructurii. Știm că infrastructura reprezentanțelor României este în suferință aproape oriunde. În ceea ce privește rețeaua institutelor culturale române, un director dintr-o capitală europeană ne relata acum câteva zile că institutul său există, dar nu are sediu! Trebuie pus capăt acestei situații. Nu este institut cultural român în ordine dacă nu are sediu, personal calificat, bibliotecă dotată, sală de conferințe, echipamente de prezentare și editare etc.

 Încheiem revenind la sporirea (generarea, producerea etc. – putem folosi mai multe substantive din limbajul sociologiei actuale a culturii) valorilor culturale. Ca țară, nu ne putem permite să rămânem cu ceea ce avem, chiar dacă ceea ce avem trebuie promovat cu totul altfel decât s-a facut pănă de curând. Pentru România, spus cât se poate de direct, această creștere nu poate să nu fie temă pentru multe instituții: universități, academii, uniuni și asociații. În țara noastră trebuie repuse în mișcare și sprijinite asociațiile profesionale. Universitățile trebuie reorientate spre creație și scoase din marasmul falselor criterii și al birocrației instalate în țară în ultimii ani.. Legea educației din 2011 este sursă de înapoiere culturala. Putem enunța multe alte măsuri. Dincoace de toate, un fapt se impune: Rom".

 23 septembrie 2012

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News