Apetitul dictatorial al lui Băsescu și efectele sale

Fie că este vorba despre cuvinte dintre un privat și un funcționar public, fie că vorbim de doi oameni angajați la stat sau alte contexte. Cui servește blocajul comunicării, dacă ne gândim că procentul oamenilor corecți este totuși mai mare, față de a celor care vor să fenteze legea?

 Recent, fostul președinte al României a afirmat că „nimeni nu mai are curajul să vorbească cu nimeni în România” , dând de înțeles că se simte un fel de victimă politică în țara lui. În fapt, persecuția politică a lui Traian Băsescu este o auto-persecuție. Pe vremea sa, acesta a creat  un instrument de doborât adversarii politici sau a pus, nu una, ci mai multe capcane într-o „pădure” prin care astăzi este nevoit să treacă și el. Aceste capcane au rămas acoperite cu frunze, iar harta nu mai este la el, astfel încât se teme să nu calce singur în ele.

Băsescu a avut un apetit dictatorial unic și a preferat întotdeauna stilul „cine nu-i cu mine, e împotriva mea!”, creând complexe adversarilor săi și strigând mereu, când se tindea punerea lui sub control democratic: „săriți, vor să distrugă instituțiile!” Tot el, lua apoi fața plângăcioasă și contesta Parlamentul, fără gram de respect și tot el îi acuză acum pe alții că la greu, se apără identificându-se cu instituțiile pe care le conduc. În fapt, Băsescu este adevăratul autor al imaginii proaste pe care o are Legislativul, pe care zece ani l-a nimicit cu epitete și a instigat la umilirea calității de parlamentar.

În vremea mandatelor sale, T. Băsescu obișnuia să-și arate mușchii și la TV, spunând opozanților săi: „știu asta, știu astalaltă despre tine!”. O făcea uneori și în cadrul unor talk-show-uri, mai ales pe la începuturile primului mandat, când intervenea telefonic și spunea insinuant „jumătăți de secret” din viața celor care nu erau de acord cu el. De altfel, în al său Jurnal de Cotroceni, fosta sa purtătoare de cuvânt, dă de înțeles că „domnul Băsescu” era un zbir care voia să știe tot. Chiar și aspecte care țin de partea privată a adversarilor săi, total nesemnificative pentru români, neaducătoare de venituri mai mari. Tocmai de aceea, mulți dintre ostilii lui Băsescu, s-au lăsat realmente păgubași în a-l mai contracara, pentru că acesta era mereu cu un pas înainte, informat perfect din punct de vedere politic. Era oare normal ca „independentul”  Băsescu să fie aproape sută la sută în contact cu viața adversarilor și cu intențiile politice ale acestora?

Acum, de ceva vreme, vlădică Traian s-a pus în contră cu toată lumea, știind că de fapt acesta este stilul care îl avantajează cel mai bine – „singur contra tuturor”. Ce ar putea face însă Băsescu cel mai bine pentru oameni, dacă vrea să schimbe ceva în țară, ar fi să construiască un vehicul cu care să plece din politică.

La dublaj, Parlamentul ar trebui să lucreze la o transparentă dar clară Lege a Audiențelor publice, care să nu mai lase loc de interpretare subiectivului și foarte subiectiv interpretabilului „abuz în serviciu”. Acest nociv fenomen, a devenit  arma numărul 1 a unor procurori puși pe făcut carieră sau rău intenționați. Deja în tot mai multe cazuri, nu doar în cel al Olguței Vasilescu, judecătorii se confruntă cu probe false. Nu este oare un și abuz în serviciu al procurorilor? Efectele negative le vom vedea peste câțiva ani, când și ultimii, cei mai competenți dintre români, se vor feri să-și mai asume treburi publice, la nivel de decizie.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News