EXCLUSIV  Aproape o sută de călugări basarabeni au sosit la Mânăstirea Căldăruşani. Au adus cu ei și o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni

Călugării basarabeni

Mânăstirile din Basarabia aveau să dispară aproape în totalitate – mai rămăsese numai una din douăzeci – în timpul ocârmuirii sovietice, care a ocupat pământul dintre Prut şi Nistru în vara anului 1940 în urma unui ultimatum. În 1941, armatele române au eliberat Basarabia, au restabilit viaţa bisericească chiar şi în Transnistria, însă trei ani mai târziu comunismul muscălesc s-a înscăunat aici pentru aproape o jumătate de secol. Numeroşi basarabeni s-au refugiat peste Prut atât în 1940, cât şi în 1944, aceştia din urmă fiind vânaţi de ocupantul sovietic pentru a fi readuşi în Basarabia, ajungând însă – dacă rămâneau în viaţă – în lagărele de muncă siberiene.

Aşa se face că în vara anului 1940 au sosit la Mânăstirea Căldăruşani aproape o sută de călugări basarabeni, provenind îndeosebi din marile mânăstiri Noul Neamţ şi Curchi. Aleseseră Căldăruşanii, tot aşa cum alţi călugări basarabeni s-au dus la Cernica, întrucât lacurile de lângă cele două chinovii le aminteau de locurile pe care fuseseră constrânşi să le părăsească în grabă şi pe neaşteptate.

Călugării basarabeni sosiţi la Căldăruşani în 1940 nu au venit cu mâinile goale, ci cu câteva zeci de care trase de boi aducând icoane, odoare, odăjdii, vase de slujbă, veşminte... Între acestea – o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, copie de pe la 1860 a celei de la Noul Neamţ, care a fost ascunsă iniţial într-o sobă, apoi a fost zidită, pentru ca în anii ’60 ai secolului trecut să fie expusă în muzeul mânăstirii – unde se găsesc şi astăzi numeroase icoane şi obiecte de cult aduse din Basarabia –, iar un deceniu mai târziu să fie aşezată în biserică.

Dat fiind numărul lor mare, o jumătate dintre monahii basarabeni veniţi la Căldăruşani s-au mutat la Schitul Sitaru din apropiere, care era părăsit pe atunci, alţi câţiva s-au îndreptat spre alte mânăstiri din ţară, cei rămaşi în ctitoria lui Matei Basarab înfiinţând un orfelinat pentru 20 de copii în incintă. Au ajutat, deopotrivă cu ceilalţi vieţuitori, la înlăturarea urmelor incendiului abătut asupra mânăstirii în 1945. În 1988 mai trăiau la Căldăruşani doi sau trei dintre călugării basarabeni refugiaţi cu aproape o jumătate de veac în urmă. Eram de faţă la o călugărire şi nu uit câţiva monahi plângând în biserica luminată numai de făclii, pe când se cânta Braţele părinteşti. Îşi amintiseră de propria lor intrare în monahism.

Călugării basarabeni au dat Mânăstirii Căldăruşani şi un stareţ între anii 1975 şi 1978: pe Arhimandritul Maxim Mereanu, fost în tinereţea sa un an sau doi la Muntele Athos. Tot un stareţ provenit dintre călugării basarabeni refugiaţi a avut şi Mânăstirea Cernica în anii ’50 ai secolului trecut în persoana lui Atanasie Gladcovschi, licenţiat al Facultăţii de Teologie din Chişinău, colaborator al revistelor teologice bucureştene, autor al unui studiu despre Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ. Stareţul Atanasie Gladcovschi a avut un rol important cu prilejul primelor canonizări de sfinţi români.

În 1985, când am stat de mai multe ori la Mânăstirea Sinaia, unde mai trăia un călugăr care îl ţinuse pe genunchi pe Regele-copil Mihai I, stareţul Lavrentie mi-a vorbit despre cei patru călugări basarabeni închinoviaţi acolo. Mi-i amintesc pe părintele Melchisedec, un octogenar melancolic şi blând purtând ochelari fumurii cu lentile groase, şi pe părintele arhimandrit Neofit Nica, licenţiat în Teologie la Chişinău, frate după trup cu Arhiepiscopul Antim Nica al Dunării de Jos (fost pentru câteva luni, la numai 36 de ani, în 1944, episcop al eparhiei Cetatea Albă-Ismail), căruia în Sinod i se spunea „Lordul”, autorul unui studiu de referinţă despre Rugăciunea lui Iisus publicat în 1939. La Galaţi, unde îşi avea reşedinţa, Arhiepiscopul Antim avea în preajmă câţiva călugări basarabeni. Între ei, Arhimandritul mitrofor Teofil Pandele, licenţiat al Academiei Comerciale, vestit în întreaga ţară pentru abilitatea cu care reuşea să procure pentru mânăstiri, de la Combinatul Siderurgic din Galaţi, tablă de acoperit bisericile. Era egumenul unui metoc cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil aşezat în apropierea Dunării şi fusese în tinereţe diaconul Mitropolitului Gurie Grosu după descăunarea acestuia în urma afrontului adus Regelui Carol al II-lea, împiedicându-l să intre, în 1936, prin Uşile Împărăteşti, în altarul Catedralei Soborul din Chişinău, spunându-i: „Măria Ta! Asta s-o faci când vei veni cu coroana pe cap şi cu soţia legiuită...”.

De la Mânăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ, unde pe atunci – la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut – era închinoviat şi părintele Iustin Pârvu, mi-l amintesc pe părintele Isihie, aproape nonagenar, cu părul alb ca platina şi ochi de un albastru cald şi dens, care apucase fotografia ţarului Nicolae al II-lea atârnată pe peretele clasei din şcoala în care învăţa. Avea închinoviat tot la Bistriţa un frate după trup mai tânăr cu câţiva ani.

Am avut prilejul, în 1982, să-l cunosc pe părintele Mina Dobzeu, călugăr basarabean care a făcut de patru ori închisoare politică şi care – aşa cum se ştie – l-a încreştinat pe Steinhardt într-o celulă de la Jilava. Pe atunci, stareţul Mina al Mânăstirii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi avea 60 de ani. În discuţia atât de instructivă purtată câteva ore am descoperit un teolog iscusit. Pe părintele Sofian Boghiu, tot basarabean, duhovnic şi pictor bisericesc de mare şi meritată notorietate, l-am întâlnit o dată la Cernica, iar a doua oară la Mânăstirea Dealu, unde, împreună cu câţiva ucenici, repicta o parte a lăcaşului. Era un om de mare blândeţe. Stăreţise la Mânăstirea Antim în vremurile Terorii (1950-1955), iar în 1958 fusese arestat, implicat şi condamnat în procesul „Rugului Aprins”. A pictat biserici pravoslavnice din Orientul Apropiat şi a lăsat o lucrare importantă, Chipul Mântuitorului în iconografie.

În septembrie 1982, când am stat mai bine de o săptămână la Mânăstirea Dintr-un Lemn, am avut şansa să-l cunosc pe Arhimandritul Paulin Lecca, închinoviat pe atunci la Arnota. Era autorul unei cărţi cu totul remarcabile, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, sortită să rămână în manuscris dacă nu s-ar fi prăbuşit fostul regim. Tot atunci, în anii ’90 ai secolului trecut, părintele Paulin Lecca a publicat un roman autobiografic de mare frumuseţe şi expresivitate, De la moarte la viaţă, consacrat monahismului ca mod de existenţă. Scriind despre această carte, am numit-o „un bildungsroman monahal”. Între traducerile sale se prenumără şi Pelerinul rus, din care am citat la începutul acestei evocări. Părintele Paulin Lecca se refugiase peste Prut la vârsta de 26 de ani, după ce urmase la Chişinău Seminarul Teologic şi Facultatea de Teologie, intrând în acelaşi an 1940 ca frate la Mânăstirea Frăsinei. În 1941, după eliberarea Basarabiei de către trupele române, a plecat misionar în Transnistria şi la Odessa. În 1944 a fost condamnat la moarte, fără ca sentinţa să fie executată, pentru refuzul de a satisface stagiul militar. În anii ’70, pe când era exarh, predica adesea în Catedrala Patriarhală, unde, aşa cum îmi povestea un prieten stareţ – pe atunci student teolog –, i se întâmpla ca lacrimile să-i curgă pe obraji în timp ce rostea cuvântul de învăţătură.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News