Șapte expresii celebre și originile lor

1. A fi în al nouălea (șaptelea) cer

Tomasso d’Aquino

Expresia e bazată pe credinţa celor vechi, că cerul ar fi alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri). Filozoful Aristotel, care îşi imagina că cerurile sunt de cristal, susţinea existenţa a opt ceruri. Alţii au fost mai generoşi (de pildă, în secolul al XIII-lea, regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de astronomie, demonstra că sunt… 127!). Mulţi erau mai zgârciţi: teologul Tomasso d’Aquino, care a trăit în acelaşi secol, susţinea existenţa a şapte ceruri; poetul Dante a descris nouă. Și fiindcă, o dată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea şi o ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus „preafericiţilor”, se înţelege că a spune „sunt în al şaptelea cer” său „mă simt în al nouălea cer”, înseamnă a te socoti în starea cea mai fericită, în culmea desfătării şi a bucuriei !

2. Alter ego (Alt eu, AL doilea eu)

Alexandru cel Mare

Ephestion, aghiotantul lui Alexandru cel Mare şi prietenul său nedespărţit la treabă şi la petreceri, a fost, cum s-a spus, un alter ego al regelui Macedoniei. Filozoful grec Zenon recunoştea că fiecare discipol din şcoala sa stoiciană „Porticul” e un alter ego al lui. Scriitorul englez Walter Scott consideră că Leicester, favoritul reginei Elisabeta a Angliei, devenise un alter ego al ei. Expresia se mai foloseşte şi în cazul când doi prieteni inseparabili, tovarăşi de luptă şi idei, îşi reflectă exact părerile şi gândurile.

3. A se bate cu morile de vânt

De trei veacuri şi jumătate sunt cunoscute aventurile lui Don Quijote, eroul celebrului scriitor spaniol Cervantes. Între alte isprăvi din timpul peregrinărilor sale, faimosul „cavaler” a pornit să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui înfierbântată, le luase drept adversari. De atunci, a te bate cu morile de vânt înseamnă a te lupta cu năluci, cu himere.

4. A-şi pune cenuşă pe sau în cap

Această expresie vine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă remuşcare, îşi sfâşiau, ca Iov, veşmintele, se acopereau cu un sac şi-şi puneau cenuşă pe cap, cenuşa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu. Obiceiul acesta este consemnat în mai multe locuri în biblie şi de acolo, dându-i-se un sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a devenit o expresie curentă. Ea poate fi folosită şi la modul ironic, aşa cum o întâlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: ,… dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenuşă pe cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt”.

5. Avocatul diavolului

Vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată să conteste cererea unui candidat la canonizare în faţa conclavului papal. În opoziţie cu Advocatus dei (Avocatul Domnului), persoana care sprijinea o asemenea propunere. Funcția a fost creată în 1587, dar din 1983 rolul avocatului diavolului a scăzut ca urmare a reformei lui Papa Ioan Paul al II-lea.

6. De la sublim la ridicol nu-i decât un pas

Sunt cuvintele pe care le-a pronunţat Napoleon Bonaparte în decembrie 1812, după dezastrul de la Berezina, când a fost nevoit să fugă, din Rusia, cu armatele distruse şi prestigiul destrămat. Ele se aplică, cu egală semnificaţie, oricărui muritor care, ajuns la o situaţie strălucită, comite o greşeală imensă care-l prăbuşeşte şi-l face ridicol, provocând fie hazul, fie compătimirea lumii, sau chiar pe amândouă laolaltă.

7. Dacă nu vine muntele la Mahomed, se duce Mahomed la munte

Faptul s-ar fi petrecut în jurul anului 612 d.Hr., când Mahomed abia începuse a propovădui religia islamică. Arabii erau atunci idolatri şi-i cereau minuni. „Profetul” a poruncit muntelui în faţa căruia predica, să vină până la el. Deşi se zice că o credinţă putrenică mişcă şi munţii, masivul montan nu a catadicsit bineînţeles să se urnească. Atunci, Mahomed s-a închinat şi, cu ochii la cer, a exclamat senin: „Mare e înţelepciunea ta, Doamne ! Dacă ai fi dat ascultare cuvintelor mele şi ai fi făcut muntele să se mişte, ne-ar fi prăpădit pe toţi. Trebuie deci eu să mă duc la munte şi să mulţumesc celui de sus că a fost atât de milostiv cu un neam de păgâni”. Și îndreptându-se spre munte, a rostit cuvintele care azi, în zeflemea, se spun acelora ce n-au altă cale. decât să se plece în faţa unei situaţii, chiar dacă astfel trebuie să înfrunte ironii şi râsete. Uneori expresia e folosită în formă inversată: Dacă nu vine Mahomed la munte, se duce muntele la Mahomed. E o variantă alterată, greşită. De altfel, însăşi legenda din care s-a născut expresia face dovada acestei erori.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News