Ar trebui să știi: Cuvântul ”perfect” nu înseamnă ceea ce ți s-a spus întotdeauna

Cu toate acestea, această căutare a perfecțiunii este adesea o fundătură care duce la nemulțumire și frustrare. Dorința de a fi perfecți ne stăpânește, cufundându-ne într-o stare de tensiune care provoacă adesea frământări psihologice și relaționale.

În ciuda acestui fapt, mulți oameni încă cred că a căuta perfecțiunea este un lucru bun. În schimb, ca și în cazul altor presupuneri și credințe care funcționează în cultura noastră, atunci când ne uităm mai profund, constatăm că nu are prea mult sens.

Înțelegerea sensului inițial al cuvântului perfecțiune  ne-ar putea ajuta să ne eliberăm de dorința ca totul să fie ideal și de nemulțumirea care apare atunci când nu este, care va ajunge să fie profund eliberatoare.

Ce este perfecțiunea și cum a fost distorsionat sensul ei inițial?

Psihologii de la Universitățile din Bath și York St John au urmărit 40.000 de studenți din SUA, Canada și Marea Britanie timp de aproape trei decenii. Acești cercetători au descoperit că, în 1989, doar 9% dintre studenți au declarat că se simțeau presați de societate pentru a fi perfecți. Până în 2017, această cifră s-a dublat la 18%.

Aceasta înseamnă că nivelul de ”perfecționism prescris social” crește dramatic. Dacă acest ritm este susținut, până în 2050 unul din trei tineri va raporta niveluri relevante clinic ale acestui tip de perfecționism. O modalitate de a ne elibera de influența ei și de a scăpa de această profeție este să înțelegem evoluția istorică a cuvântului perfecțiune.

De unde vine cuvântul ”perfecțiune”

Potrivit Angolo Psichologia, cuvântul perfecțiune provine din latinescul perfèctus, de la perficĕre, care înseamnă a termina, a realiza. În timp ce prepoziția ”per” adaugă ideea de realizare, verbul fèctus, care vine de la fàcere, se referă la a face ceva. Așadar, cuvântul perfect însemna ceva terminat, care ajunsese la final și nu-i lipsea nimic.

Influența religiei iudeo-creștine

Cuvântul folosit în relatarea biblică pentru a se referi la perfecțiune a fost tamim (תָּמִים), chiar dacă aceasta însemna doar animale fără pete pe corp care urmau să fie sacrificate.

Treptat, ceea ce era un concept concret a devenit mai abstract, astfel încât ideea de perfecțiune s-a extins și la oameni, descriind o morală fără cusur sau cusur. Diferența pare subtilă, dar este de fapt imensă, deoarece conceptul de perfecțiune a trecut de la a fi aplicat la lucrarea finită la a fi aplicat oamenilor, devenind astfel o judecată asupra valorii sale.

În același timp, perfecțiunea nu putea fi despărțită de conceptul de jertfă, așa că multe ordine monahale au început să o caute renunțând la lume și retrăgându-se în asceză, viziune care s-a răspândit treptat în întreaga societate.

Drept urmare, astăzi credem că perfecțiunea este cel mai înalt grad de excelență și că, pentru a-l atinge, trebuie să ne sacrificăm.

Perfecțiunea sugerează o stare impecabilă, fără cusur. A fi perfect presupune atingerea unui nivel de excelență, atât din punct de vedere al performanței, cât și al calității, care nu poate fi depășit. Totuși, așa cum spunea Voltaire, ”perfectul este dușmanul binelui”.

Presiunea perfecțiunii

Cultura noastră pune un accent exagerat pe succes și atingerea obiectivelor. Ca urmare, avem tendința de a ne măsura viața în termeni de succese și realizări, pierzând din vedere sensul și fericirea.

În multe cazuri, perfecționismul este o mască pentru a ascunde nesiguranța. A încerca să fim perfecți înseamnă a recunoaște că nu suntem suficient de buni așa cum suntem. Aceasta înseamnă că de multe ori ne străduim să fim perfecți, sau să facem ceva perfect, pentru a compensa un sentiment de inadecvare.

Este mult mai constructiv să ne petrecem timpul și energia gândindu-ne cum să transcendem nesiguranța care a catalizat dorința de perfecțiune și apoi să ne concentrăm asupra a ceea ce ne face cu adevărat fericiți. Este o schimbare de perspectivă care merită.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News