Arca lui Noe, ascunsă în ADN
Cam cu un deceniu în urmă, s-a lansat ideea că molecula de ADN este sipetul cu comori ascunse al umanității.
Ceea ce nu e departe de adevăr, fiindcă ar putea deschide pentru știință o cale nouă de abordare a nemuririi. De-acum putea începe „joaca de-a Dumnezeu”. Este acceptat unanim că molecula de ADN prezentă în orice organism viu aflat pe Pământ este depozitarul tuturor proceselor biologice, de la organismul mamiferelor la cel al insectelor sau peștilor. Toată informația despre organism este „încuiată” în această „cărămidă” a vieții. De aici și ideea descifrării acestui cod, care poate fi comparat cu cel în care este scris sistemul de operare Windows pentru computere, numai că infinit mai complex decât acesta. Acest cod ar putea deschide calea manipulărilor genetice ale secolelor viitoare, spre oamenii viitorului și, de ce nu, spre nemurire.
Deocamdată, rezultatele sunt net inferioare viselor oamenilor de stiință, codul genetic fiind un pod prea îndepărtat pentru posibilitățile de azi ale științei. Dacă în privința genomului uman lucrurile sunt peste puterile științei de azi, cercetătorii au încercat să compenseze rezultatele. Aceștia au dirijat cercetarea spre aducerea la viață a speciilor dispărute de animale, plecând de la manipularea aceleiași celule de ADN. Cu alte cuvinte, animalele de pe legendara arcă a lui Noe ar putea fi readuse la viață cu ajutorul moleculei de ADN extrase din fosilele de animale descoperite de-a lungul timpului de paleoarheologi. Așa a apărut întrebarea extrem de ispititoare, e drept, lansată și în filme de ficțiune precum Jurassic Park: e posibil ca hoarde de mamuți să străbată din nou solul siberian?
Acum 62 de ani, pe 25 aprilie 1953, cercetătorii Francis Crick și James Watson descriau prima oară, într-un studiu, structura ADN-ului (acidul dezoxiribonucleic), în forma de dublă elice. Recent, cercetători participanți la proiectul australian „Lazare” (Lazar) au anunțat că au recuperat „nuclee moarte” din celulele unei ciudate specii de broască, considerată dispărută din 1983, pe care le-au injectat apoi în celule fără nucleu ale unei rude îndepărtate care trăiește.
Înghețat de 40 de ani, materialul genetic al broaștei Rheobatrachus silus a revenit la viață, la fel ca Lazăr din Biblie. Unele celule de ouă astfel create au început să se înmulțească, formând un început de embrioni. Embrionii clonați au pierit în câteva zile, însă cercetătorii sunt siguri că pot realiza miracolul „reînvierii” acestei broaște.
La o broască, o reușită poate aștepta un an, doi, dar pentru a reînvia un mamut, ar fi nevoie de o muncă de 20-30 de ani, este de părere Hendrik Poinar, specialist în genetica evoluției și ADN-ului vechi, de la Universitatea canadiană McMaster, după cum relatează AFP. Și reînvierile nu s-ar opri la mamuți, ar mai fi vorba și despre tigrul tasmanian, un marsupial carnivor dispărut în anii 1930, pasărea dodo, care nu a mai fost văzută de la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Suporterii „reînvierilor” au bifat un succes minor în anul 2009 cand s-a reușit clonarea unui muflon de Pirinei pornind de la celule ale ultimului reprezentant al speciei, mort în 2000. Numai că succesul a fost cu final trist deoarece puiul, purtat de o capră domestică, a murit după circa zece minute de la naștere din cauza unei malformații pulmonare.
„Jocul de-a Dumnezeu” pare mult mai complicat decât se spera. Deși nu se știe la ce ar folosi, visul următor ar fi readucerea la viață a dinozaurilor dispăruți după unele teorii acum 65 milioane de ani. O asemenea dorință este năruită până la nivelul imposibilului chiar de raționamentul conform căruia ADN-ul dinozaurilor este prea degradat de trecerea miilor de milenii pentru a putea fi recuperat de geneticieni. La tot ce speră geneticienii ar fi recuperarea unor mostre de ADN de la animale care au dispărut de cel mult 200.000 de ani, în arborele evoluției. Maximum de reușită ar duce, deci, doar până la omul de Neanderthal. Dar și în acest caz este vorba doar de supoziții. De ce? Pentru că așa „Un animal este mai mult decât genomul său, nu totul este înscris în ADN; cum va putea fi învățat să se hrănească, să vâneze, să zboare...? Pe scurt, cum va învăța o pasăre dodo sa fie o pasăre dodo?”, se întreaba un specialist. În plus, unele specii de animale au dispărut odată cu mediul lor natural.
Clonare dificil de realizat
La jumătatea anului 2013 a fost descoperit un exemplar de mamut extraordinar de bine conservat, care, prezintă încă sânge în organism. Șansele de clonare a acestui mamifer dispărut s-au reaprins. Se apropia momentul zero? „Clonarea unui mamut pornind de la celule intacte – și, mai important, de la un genom intact – va fi un proces extraordinar de greu, probabil chiar imposibil”, susținea Love Dalén, paleogenetician la Muzeul de Istorie Naturală din Suedia. „Găsirea acestui mamut atât de bine conservat face lucrurile să devină un pic mai posibile”, dar totuși extrem de greu de realizat, a mai adăugat el.
Dalén se referă la mamutul extraordinar de bine conservat descoperit pe o insulă din Arctica, în largul coastei siberiene. O parte din acest mamut, o femelă, era blocată în gheață, iar când paleontologii care au făcut descoperirea au încercat să spargă această gheață cu o daltă, a început să curgă sânge. Totuși, chiar și acest țesut poate fi foarte afectat la nivel celular din cauza trecerii vremii.
Mamutul, cu o vechime de 10.000 de ani, nu a fost examinat de alți oameni de știință în afara celor care l-au descoperit, dar conform informațiilor furnizate de aceștia, gradul său de conservare este de-a dreptul incredibil. Și cu toate acestea, șansele descoperirii unui exemplar de mamut perfect conservat sunt extrem de mici. Chiar dacă mamutul a înghețat imediat după ce a murit, nu se poate ști, de-a lungul miilor de ani, prin câte procese de îngheț/dezgheț a trecut, procese care pot distruge celulele și informația ADN. Or, pentru a putea clona un exemplar de mamut este nevoie de ADN intact care să fie folosit la înlocuirea ADN-ului din ovule de elefant cu genomul de mamut și apoi de dezvoltarea embrionului într-o femelă de elefant purtătoare. Dar cât „trăiește” ADN-ul pentru a putea fi folosit pentru reînvierea unei specii? Un studiu realizat în 2012 ajunge la concluzia că, în oase, jumătate dintre legăturile chimice care formează catena ADN se rup la 521 de ani după moarte, iar degradarea completă a materialului genetic intervine după aproximativ 6,8 milioane de ani. Așadar, până la reușita unei „reînvieri” concludente, nu ne putem bucura deocamdată decât de legendarele povești biblice a lui Lazăr și a Potopului.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
