EXCLUSIV  Asemănarea lui Enzo Ferrari cu Nicolae Malaxa și motivul pentru care nu călătorea: Ciachir: "Nici baie în mare nu a făcut niciodată"

Marele industriaș și automobilist Enzo Ferrari (1898-1988) și-a publicat inițial memoriile sub forma unui volum de convorbiri apărut în 1962 la o editură din Bologna, pentru ca în 1980 să revină și să retipărească textul sub forma unui flux narativ sensibil augmentat.

Enzo Ferrari a avut doi fii: pe Dino, un tânăr foarte dotat, atras de industria automobilistică, secerat la 24 de ani de distrofie musculară, în 1956, pierdere ce l-a marcat pe viață pe tatăl său, care îi consacră nu puține pagini în acest volum intitulat La mie gioie terribili – Storia della mia vita, tipărit și retipărit la Mondadori; al doilea fiu al lui Enzo Ferrari, Piero, copil din flori, sau, în jargon juridic, „născut în afara căsătoriei” (în 1945), continuă să conducă, în calitate de moștenitor desemnat, fabrica de automobile din Maranello.

La rândul său, Piero Ferrari a publicat o suită de convorbiri cu Leo Turrini (autor al volumului Enzo Ferrari – un erou italian), intitulată Tatăl meu Enzo – dialoguri despre un mare italian din secolul XX.

Piero Ferrari evocă și câteva „curiozități” ale marelui industriaș (care, întocmai ca Nicolae Malaxa, trebuia abordat cu ingegnere – „domnule inginer”): „avea frică să zboare” – nu a călătorit niciodată cu avionul, nu a făcut baie în mare și, din motive de claustrofobie, nu folosea ascensorul. În ultimii 20-30 de ani ai vieții nu a ieșit din vecinătatea orașelor Modena (unde era născut și a murit) și Bologna. „Nu simțea nevoia să călătorească”, spune fiul său, adăugând: „Cine voia să-i vorbească trebuia să vină la Maranello”.

Turrini spune că Ferrari, „considerat un mit în America”, n-a putut să-și întâlnească niciodată admiratorii din cauza reticenței sale față de călătoria cu avionul. Între admiratorii săi se afla și Ford, industriașul care investea mult în publicitate, spre deosebire de colegul său italian, care susținea că „publicitatea cea mai bună o fac motoarele mașinilor mele”. O antipatie – altminteri reciprocă – față de Maserati l-a determinat pe Enzo Ferrari să evite o fotografie cu președintele italian în funcție Sandro Pertini, întrucât ar fi apărut în imagine și mașina oficială a acestuia – un Maserati.

În 1988, cu două luni înainte ca Enzo Ferrari să treacă la cele veșnice, a venit în vizită la celebra „Scuderia” din Maranello Papa Ioan Paul al II-lea, pe care tatăl lui Piero „îl iubea foarte mult”, având „o mare harismă, evidentă și prin ecranul televizorului. Iar pe când l-a avut în fața ochilor (Enzo Ferrari) nu reușea să-i vorbească. Nu-i ieșeau pe gură cuvintele de emoție. Fără ca el să spună ori să facă ceva aparte. Era un om cu o harismă înnăscută. Tatăl meu îl prețuia mult, însă în ziua aceea n-a putut să se manifeste întrucât avea 40 de grade febră”.

Vizita pontifului la Maranello a avut parte și de o gafă: „Atunci când a văzut Toyota albă, papamobilul, așteptându-l (...), l-a întrebat pe monsenior: «Cum se face că astăzi nu avem un Ferrari?», iar acela mi se adresă: «Am putea găsi un Ferrari pentru Sanctitatea Sa?». Și atunci am găsit un Mondial Cabrio cu foarte puțină benzină în rezervor... pe care l-am condus eu, cu Papa alături (...). Cred că a fost un moment de notorietate pentru Ferrari, dar și pentru Sfântul Părinte, fiindcă imaginea a fost pe toate paginile întâi din toate cotidienele.”

Atracția lui Enzo Ferrari pentru mașini este definită nespus de bine de el însuși în următorul paragraf al amintirilor: „Am întâlnit oameni care, fără îndoială, iubeau ca și mine automobilul. Dar poate nu am întâlnit alții cu obstinația mea, însuflețiți de această pasiune dominantă în viață care mi-a luat atât timpul, cât și interesul pentru orice alt lucru. Nu mă interesează nimic altceva în afară de mașina de curse.”

Se spunea că Ferrari iubește mult opera lui Stendhal și din acest motiv a folosit culorile roșu și negru în emblema Scuderiei Ferrari, trimitere evidentă la celebrul roman Roșu și negru. Acest fapt este un adevăr mărturisit în următorii termeni: „Cel dintâi scriitor pe care mi-l amintesc (în ordinea preferințelor, n.n.) este Stendhal”. În continuare îi menționează pe Leopardi și pe D’Annunzio („Am citit mult Leopardi și l-am citit și pe D’Annunzio”). Între preferințele lui Enzo Ferrari urmează Márquez, cu Un veac de singurătate, și apoi Kafka.

Marele industriaș este un portretist laconic, dar remarcabil, nedepășind o pagină și jumătate pentru a reda o întâlnire cu Mussolini din 1924. A cunoscut mulți scriitori cu care s-a împrietenit și a prețuit foarte mult muzica simfonică și pictura. Pianistul Arturo Benedetti Michelangeli era unul dintre prietenii săi, dar și interpreți de muzică simfonică și șefi de orchestră i-au fost apropiați. Îl citează pe Herbert von Karajan cu această mărturie: „Motoarele dumneavoastră exprimă o armonie atât de perfectă, pe care niciun maestru, cred, nu ar putea să o interpreteze vreodată”. Poate părea excentrică pasiunea pentru mașini a unui pianist precum Benedetti Michelangeli, însă și la noi a existat cazul lui Valentin Gheorghiu, poate cel mai mare maestru român al claviaturii după Dinu Lipatti, care în aceeași perioadă a anilor 1960 își arăta interesul pentru mașini, mărturisindu-l și în interviuri.

O altă prietenie strânsă a existat între Ferrari și chirurgul Christiaan Barnard. Și poate e cazul să amintesc faptul că Barnard a fost prieten și cu un mare croitor de lux italian – care a creat costume pentru câțiva șefi de stat, între care și președintele Kennedy – Angelo Litrico. Datorită acestei legături, Litrico a făcut să fie operați pe cord câțiva copii italieni din familii sărace. Reîntorcându-ne la artiștii și scriitorii italieni, Ferrari știe să rețină detaliul semnificativ, astfel încât atunci când pomenește de prietenul său Roberto Rossellini, reproduce următoarea observație a marelui regizor, potrivit căruia „în partea de nord a Italiei, munca este desemnată prin termenul lavoro. În sud însă, munca devine fatica, adică trudă sau corvoadă”.

Memorialistul amintește de un scriitor foarte cunoscut în anii ’60, Alberto Bevilacqua, dar și de Prezzolini, la care Ferrari adaugă și autori mai populari, precum Piero Chiara. Dar, în același timp, are o mare prețuire pentru prozatorul Dino Buzzati.

Așadar, Enzo Ferrari a fost vreme de două decenii pilot de cursă la Alfa Romeo, antreprenor, „dirigente sportivo” și întemeietorul celebrei fabrici de automobile al cărei departament sportiv, Scuderia Ferrari, a cucerit la categoria Formula 1, pe vremea patronului său, nouă campionate ale piloților și opt ale constructorilor. Contemporanii săi îl descriu drept un solitar, un om cuprins de amărăciune pentru cruzimea cu care destinul l-a lovit în sentimentele cele mai adânci.

Cine citește amintirile lui Enzo Ferrari își dă seama că omul acesta era obsedat de continuitate – ceea ce îl face să pară mai degrabă un răsăritean decât un occidental. În momentul în care moștenitorul fabricii de automobile Lancia din Torino vinde întreprinderea în loc să o preia și să o continue, lucrul acesta i se pare memorialistului nostru un sacrilegiu. Pentru că, înainte de toate, el vedea în fiul său Dino, secerat de moarte la 24 de ani, un continuator într-o succesiune care pentru Enzo Ferrari s-ar fi dorit o dinastie de constructori de automobile. Ferrari arată că poți fi un industriaș bogat și în același timp un om cultivat, plăcut, a cărui companie a fost apreciată de nume mari. Spuneam că Ferrari voia să fie abordat cu termenul ingegnere, asta și pentru că deținea o diplomă honoris causa în inginerie industrială mecanică, pe care i-a conferit-o în anul 1960 Universitatea din Bologna. Atunci când menționează acest lucru, Enzo Ferrari adaugă că avea un soi de jenă, întrucât înaintașul său la această distincție a fost celebrul fizician Guglielmo Marconi.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News