"Lucram la o instituţie de stat şi am fost rugat de mama mea să intervin să iau nouă pui de câini din curtea unei case în construcţie, într-o zi geroasă. Am luat puii de câine de acolo, mai rămăseseră doar opt până am ajuns eu. I-am dus acasă, i-am încălzit, nu aveam o vastă experienţă despre cum se procedează. Nici nu m-am gândit la veterinar atunci, am făcut cu soţia ce am putut noi ca să îi salvăm.
După care a venit momentul în care a trebuit să îi dăm, că nu puteam sta cu ei la un apartament, la etajul 8 într-un bloc. O colegă de birou mi-a spus să îi pun pe Facebook. Am descris într-un text mai lung exact peripeţia de a salva aceşti pui. La birou, a doua zi, m-am trezit cu mii de cereri de prietenie. Mă uitam de curiozitate la oamenii care îmi cer prietenia şi vedeam că au la poza de profil un animăluţ. Şi atunci am descoperit cât se poate de puţin ce se întâmplă cu animalele din România. Am aflat de hingheri, de adăposturi publice, de cum decurge un caz de salvare, cum salvatorul merge, ia animalul din condiţii extreme, merge la clinică, etc. Că există adăposturi publice şi private, că există ONG-uri. Din acea zi mi-a luat fix două luni până când mi-am dat demisia. Din acea zi îmi luam concedii fără plată, nu mai ieşeam din lumea animaliştilor din Bucureşti. Erau şi multe animale în Bucureşti atunci, de altfel noi doi (n.r. împreună cu Tudor Ionescu) am fost parteneri în lupta contra a ceea ce era ASPA odată.
La vremea respectivă se postau sute de cazuri zilnic. Nu ştiam cum să alerg mai repede, pe care să îl salvez. Într-o lună umplusem apartamentul, curtea părinţilor, curtea soacrei.
Apogeul a fost când am vizitat adăpostul ASPA din Pallady, era într-o zi de vineri, am văzut pe Facebook o căţeluşă paralizată, într-un adăpost insalubru, că aşa era la ASPA Pallady. M-am dus să o iau. Avea capul de husky, m-a impresionat. M-am dus la Pallady, nu aveam relaţia pe care o avem cu ASPA acum. Toţi erau obraznici, impertinenţi, ne erau superiori, făceau ce voiau, autorităţile erau de partea lor. Am reuşit să iau căţeluşa în adopţie. Ne trebuiau o grămadă de documente, acte de proprietate, venituri, etc.
Am fost drăguţ cu un îngrijitor de acolo, l-am cinstit cum se zice, ca să nu ia căţeluşa în crosă, cum se proceda atunci, şi să nu o târască, ci să încerce să o ia în braţe să mi-o pună în maşină. Hingherul respectiv, bucuros de darul primit, mi-a spus aşa: "Boss, la boxa 7 sunt 20 de câini şi sunt programaţi la eutanasie". Am crezut că mor. M-am întors în adăpost, m-am dus la boxa 7, m-am îngrozit. Erau 20 de câini, unii peste alţii, în 2 metri pătraţi. Ştiu că erau 20, fiindcă i-am luat pe toţi. Erau sleiţi de putere. După aia am aflat că atunci când se apropiau de ziua eutanasiei, îi ţineau fără apă, fără mâncare, ca să nu opună rezistenţă.
M-am dus şi am zis că vreau să îi rezerv pe tot. Mi-au spus că nu se poate, că sunt deja luaţi. Mi-am dat seama că au deciziile de eutanasie deja semnate, şi tot ce mi-a trecut prin minte a fost să fac scandal. Deci am fost singur, am spus să cheme poliţia să vină să mă ia, că eu nu plec fără câini. Am făcut circ, efectiv.
Luni dimineaţă, am venit cu mama cu o dubă închiriată, şi am reuşit să iau câinii. Am găsit o variantă la o fermă abandonată din Ciorogârla, unde am stat cu câinii de luni până joi. Îi păzeam, îi protejam. Nu mai puteam trăi aşa. Chiar m-am întrebat dacă am luat-o razna. Un prieten m-a primit cu câinii în adăpost, cu condiţia să le asigur eu hrana, tot", a declarat Marius Chirca la DC Anima.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
