"Dragă, mă duc la Charlie". Mărturisirea zguduitoare a soției lui Wolinski

"Dragă, mă duc la Charlie" este o carte care prezintă fața ascunsă a tragediei care a zguduit întreaga lume: atentatul de la Charlie Hebdo.

Maryse Wolinski a povestit într-un mod tulburător cum a trăit momentul atacului terorist din 7 ianuarie 2015 și toate zilele dramatice care au urmat. Atunci și-a pierdut viața soțul ei, celebrul caricaturist Georges Wolinski.

Erau împreună de aproape 50 de ani. Pe 7 ianuarie voiau să meargă să vadă un apartament pentru că proprietarul unde locuiau avea să îi anunțe că are nevoie de casă pentru fiul lor. Erau obișnuiți să audă cuvintele astea. Se mai mutaseră de câteva ori pentru că viața nu le permisese să-și cumpere propria lor casă.

La ora 09:00, pe 7 ianuarie, George Wolinski i-a spus soției: "Dragă, mă duc la Charlie". E adevărat că a plecat mai devreme de acasă, dar Maryse a mărturisit că momentul acela i-a adus o umbră de tristețe, dar știa că se vor revedea la ora 16:00. Nu a mai fost așa.

[citeste si]

Soția caricaturistului, care este jurnalistă, avea să afle că o tragedie s-a petrecut în timp ce se afla într-un taxi: "Deschid mecanic telefonul pe care îl închisesem în timpul interviului, să-l sun pe Georges pentru a-i reaminti de întâlnirea noastră de la ora patru. Nu răspunde. Să fi uitat el să și-l redeschidă după ședința de sumar? Îi las un mesaj. Știu sigur că mă va suna în clipa în care va vedea numele apărând pe ecran. Vreau să-mi pun telefonul în geantă când observ că are înregistrate un număr nefiresc de mare de mesaje vocale. Mai precis 25 și tot cam atâtea mesaje scrise, cele mai multe provenite de la prieteni pe care nu i-am mai văzut de luni de zile. Într-o singură oră? Atâtea apeluri? Ce s-o fi întâmplat? Sunt nedumerită. Mă apuc să citesc. "Ce face Georges?", "Georges este acasă?", "Ai vești de la Georges?". Nu pricep nimic".

I-a povestit șoferului despre mesajele primite și i-a spus că nu înțelege de ce toată lumea o întreabă ce s-a întâmplat cu soțul ei. Taximetristul a oprit și i-a spus: "Doamnă, nu știu cu ce se ocupă soțul dumneavoastră... dar nu știți ce s-a întâmplat astăzi? A fost un atentat, doamnă, și unul foarte grav. Un atentat la sediul revistei Charlie Hebdo". Acela a fost momentul în care i-a paralizat sufletul lui Maryse. Voia să meargă acolo, la redacție, sperând să-și vadă soțul înfulecând galetă regală, plăcinta tradițională preparată special pentru ziua de 6 ianuarie. Așa îi zisese dimineață că va face. Era prima ședință de redacție pe anul 2015, iar Charb, redactorul-șef, ceruse ca toți colaboratorii revistei să fie prezenți. Trebuia să împartă toți galeta regală și să vorbească despre situația catastrofală a finanțelor revistei. 

Totul s-a rupt într-o fracțiune de secundă. Ușa de la intrarea în redacție a cedat în urma unei lovitură puternice. Unul dintre cei doi bărbați îmbrăcat în negru a pătruns înăuntru, având o armă în mână, a strigat "Allah akbar!". L-a urmat îndeaproape și celălalt. După care au început să tragă, iar caricaturiștii au căzut unul câte unul sub gloanțele teroriștilor. Cum le-a venit rândul.

Maryse a povestit în cartea sa că, după ce a aflat de atentat, a mes acasă și nu aștepta decât un singur lucru: să o sune Georges și să meargă împreună la apartamentul unde ar fi vrut să se mute. "O imagine mă obsedează: Georges, în sala în care au loc ședințele de redacție. Am chef să-l strâng în brațe, să-i iau fața în palme și să-l sărut pe gură. Aș vrea să-i simt corpul viu", scrie Maryse. Din păcate, femeia a primit alt apel telefonic. Și nu Georges. De la celălalt capăt al firului a auzit doar atât, o voce ferm, un ton direct: "Georges a fost asasinat. E mort". Nu i-a venit nicio secundă să creadă. Avea în minte doar vocea lui care, cu câteva ore în urmă, îi zisese: "Dragă, mă duc la Charlie". Maryse nu mai avea lacrimi să plângă, dar avea sufletul făcut bucăți. 

"Umorul a ucis. Câteva trăsături impertinente de creion și moartea, aflată la capătul creionului, al cariocii sau al condeiului. Nu va mai fi decât liniște, pentru că nu vom avea niciodată răspuns. (...) Cel mai mic cuvânt scăpat într-un articol, cea mai mică vorbă la radio sau în cursul unei reuniuni a urmașilor victimelor  mă facă să mă aprind și să dau frâu liber furiei. (...) Ochii lui Georges s-au închis pentru totdeauna. Ziua și noaptea trebuie să duc o bătălie fără el, omul care dădea un sens vieții mele", scrie Maryse.

De la Georges i-a rămas verigheta pe care i-a dat-o un ofițer. El nu își scosese niciodată verigheta de pe deget. Era mândru de asta și mereu îi reamintea lui Maryse spunând că: "Verigheta nu este o bijuterie".

După cruntul atentat, faimosul număr al "supraviețuitorilor" s-a vândut în șapte milioane de exemplare. S-au strâns zece milioane de euro, un coșmar acești bani. S-au înmulțit și donațiile odată cu vânzările mirobolante. Din sumele adunate, familiile care și-au pierdut persoanele dragi în atentat au fost ajutate.

Maryse nu a vrut altceva decât să fie lăsată în pace să-și trăiască doliul. Simțea doar un lucru: că Georges a plecat într-o călătorie lungă, dar știa că nu se va mai întoarce vreodată. Se comporta ca și când va reveni la un moment dat. Îi făcea curat printre lucruri, se comporta normal. Rănile lui Maryse nu s-au vindecat nici astăzi, dar poate nici nu trebuie. Cum a văzut ea atentatul de la Charlie Hebdo, minut cu minut, puteți afla din cartea "Dragă, mă duc la Charie", de la Editura ALL.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News