• Biden vs. Putin. Gambitul Nebunilor

 După declarațiile sale belicoase, americanul va juca cu albele și va deschide partida. Rusul preferă să rămână calm în defensivă. Întrebarea este ce sacrificiu este gata să facă Joe Biden pentru a-și putea face partenerul de joc să-i ofere ceea ce își dorește?

CE ÎȘI DOREȘTE PREȘEDINTELE BIDEN?

Obiectivul principal al Președintelui american nu poate fi altul decât crearea unui larg front euro-atlantic anti-chinez, simultan cu izolarea Chinei în spațiul euro-asiatic. Ținta îi este impusă de împrejurarea potrivit căreia China, superputere emergentă, este principalul (de fapt, singurul) rival strategic al SUA, superputerea decadentă. Nu mai reluăm argumentele care susțin această afirmație. Așa cum mergeau lucrurile de câțiva ani buni, trebuia să se ajungă aici.

Este limpede că acest obiectiv nu poate fi atins, fără sacrificii. De aici alte două întrebări: Ce poate oferi SUA aliaților europeni pentru a-i determina să i se alăture în lupta împotriva Chinei? Ce poate oferi SUA Rusiei pentru a o face să abandoneze parteneriatul strategic cu China?

Dacă ar putea stopa ascensiunea Chinei, SUA ar păstra locul de primă putere mondială și ar impune mai departe pax americana cu regulile sale. Aceasta este miza jocului. Dacă această țintă nu ar fi atinsă, supremația Americii în lume s-ar sfârși și globalizarea și-ar pierde fața americană. Lumea construită de America s-ar prăbuși și o alta i-ar lua locul. Cu certitudine una iliberală, dar probabil mai socială, capitalismul corporatist fiind substituit prin capitalismul de stat. Rolul capitalului se va estompa; rolul politicului va spori; libertățile individuale se vor restrânge.

Dar nu cumva tocmai o asemenea schimbare își dorește Rusia? În partida de la Geneva, „șahistul rus” pornește cu un dublu avantaj.

Pe de o parte, Rusia a avut la dispoziție treizeci de ani pentru a se obișnui cu gândul că nu mai este o superputere și pentru a-și construi armele care să îi permită a fi un jucător global, fie el și de rang secund, dar necesar. Chinei i-ar veni greu să facă față unei învăluiri pe flancul indo-pacific, fără sprijin rusesc. Americii i-ar veni greu să valorifice o mobilizare pe frontul indo-pacific, dacă spatele Chinei ar fi asigurat pe frontiera sa de nord de antanta sa cu Rusia. Germania nu ar putea domina Europa și Europa germană nu s-ar putea emancipa de sub tutela americană, fără susținere rusească. Turcia nu și-ar putea realiza ambițiile neo-otomane în Orientul Mijlociu și în Mediterana, fără conivență rusească.

Spre deosebire de SUA, Rusia nu mai vrea să fie o superputere, întrucât a înțeles că nici nu mai poate, nici nu mai merită efortul. Ea dorește menținerea status quo-ului geopolitic, dar nu și păstrarea regulilor jocului global impuse de americani. În acest punct, interesele sale converg perfect cu cele ale Chinei.

Pe de altă parte, Rusia are deja asigurată poziția de lider euro-asiatic, fie asta și în condominium cu China. Nu există protector mai bun pentru statele central-asiatice, amenințate acum de revenirea iminentă la putere a talibanilor în Afganistan, decât Rusia. Nu există partener mai sigur și mai confortabil pentru ieșirea Iranului din izolarea internațională și regimul sancțiunilor externe, decât Rusia. India nu se poate dispensa de garanțiile pe care le oferă Rusia pentru securitatea sa în relațiile cu problematicul său vecin chinez, și indirect, cu celălalt vecin dificil, Pakistanul. Turcia nu poate scăpa din relația de iobăgie cu SUA și NATO, fără a face cel puțin un joc la două capete cu Rusia.

Toți aceștia scrutează orizontul asemenea unui marinar aflat în furtună, căutând din ochi Rusia, care chiar dacă nu mai este navă-pilot, este far; în timp ce aliații europeni privesc SUA doar în oglinda retrovizoare, așteptând ca Washingtonul să le ofere un motiv serios pentru a-i convinge să încetinească viteza și să-i permită a-i ajunge din urmă.

Desigur, nici Rusia nu poate fi încântată de ascensiunea fără o limită evidentă a Chinei. Aceasta cu atât mai mult cu cât umbra chineză pare gata a se întinde tot mai mult deasupra Europei, și în special în Balcani, spațiu de tradițional interes strategic rusesc. Moscova știe că singură nu va putea modera o asemenea ascensiune. După cum înțelege că pe termen mediu și lung, neo-otomanismul nestăvilit îi va crea probleme.

De principiu, nu o deranjează deloc să stea deoparte și să vadă o nouă ordine mondială mai pe placul său, născându-se din lupta altora. De aceea, ar putea fi de acord nu să se alieze cu Washingtonul împotriva Beijingului, desigur, dar să adopte o anumită neutralitate binevoitoare în confruntarea americano-chineză, garantând totodată liniștea în spațiul euro-asiatic, inclusiv prin ținerea în șah a Turciei și Iranului, și promițând că nu va resuscita Pactul Ribbentrop-Molotov pentru a strica echilibrele euro-atlantice. Totul depinde de ce este gata Joe Biden să ofere în schimb.

ARE PREȘEDINTELE BIDEN UN „PLAN B”?

Știind că marele pot nu poate fi câștigat, șeful statului american trebuie să aibă și un „Plan B”. Cei care cred că acesta ar consta într-o mare coaliție euro-atlantică opusă tandemului ruso-chinez, greșesc.

În primul rând, această coaliție este imposibil de realizat. Germania, Franța, Italia, Spania, Grecia și probabil alții, toți membri UE și membri NATO, nu ar accepta niciodată să pornească un război în același timp cu Rusia (în special cu aceasta) și cu China, de dragul SUA. Nu ar avea nimic de câștigat dintr-o asemenea beligeranță, dar ar avea totul de pierdut.

Dacă ar fi să ne referim la „Pactul North Stream 1 și 2”, care nu greșim prea mult dacă îl privim ca pe o variantă a Pactului Ribbentrop-Molotov (putând, foarte bine, avea și o anexă secretă, chiar dacă nescrisă), este imposibil de înțeles de ce ar renunța succesorii Angelei Merkel la el și la dominația energetică oferită prin el Germaniei asupra UE, ca să oblige China a se supune ordinii mondiale americane, de care și Berlinul vrea să scape.

Chiar putem crede serios într-o Axă Washington-Berlin opusă Axei Beijing-Moscova, la care se referea un analist politic român? Acesta se bucura că, spre deosebire de ultima ocazie în care Estul și Vestul Europei s-au luptat între ele, de astă dată România se află în tabăra bună. Nu știu cum definea respectivul domn „binele” și „răul”, dar cred că românii ar trebui să fie mult mai interesați ca acum să evite istoria plasării lor în tabăra învinșilor.

Surpriza relativă a ultimelor zile a fost gestul Președintelui Biden care, în discuțiile cu premierul Boris Johnson, conform unor opinii, pare să fi sacrificat parteneriatul special americano-britanic, pentru a-și atrage simpatia franco-germană. Este vorba despre declarația potrivit căreia SUA nu sprijină modificarea Acordului din Vinerea Mare privind Irlanda de Nord în sensul refacerii frontierei ferme dintre aceasta și Republica Irlanda, ca urmare a Brexitului. O astfel de schimbare ar însemna ca frontiera externă a UE să împartă Regatul Unit, lăsând în afară teritoriul nord-irlandez și stimulând secesionismul scoțian.

Întrebarea este: și dacă SUA ar fi adoptat o altă poziție, situația s-ar fi schimbat? Iar o altă întrebare sună astfel: renunță Franța la ideea separării strategice a UE de America, doar întrucât aceasta a fost de acord ca Regatul Unit să plătească o amendă drastică pentru decizia de a părăsi UE? Din punctul meu de vedere răspunsul la ambele întrebări este negativ.

Slăbirea Regatului Unit satisface mai degrabă Rusia, care a avut tradițional în acesta un oponent hotărât. (Și lasă Turcia cu un susținător mai slab.) Compensarea oferită lui Boris Johnson prin semnarea pompoasei noi „Declarației a Atlanticului”, nu schimbă cu nimic această realitate.

Când Roosevelt și Churchill au adoptat precedenta Declarație, ei ofereau principiile ordinii mondiale care ar fi urmat să fie impuse de cele două puteri atlantice după înfrângerea dictaturilor de pe Axa Berlin-Roma-Tokio (Pactului tripartit). Acum inamicul declarat sunt la grămadă Covidul, încălzirea globală, crima cibernetică și altele asemenea, pentru combaterea cărora grandilocvența și demagogia nu ajută la nimic. Cât despre apărarea democrației, acesteia i-ar servi mai mult clarificarea rătăcirilor de tipul Black Lifes Matter și exemplul personal al combaterii dogmatismului cultural în America și occidentul european, decât amenințări cu sancțiuni ce nu pot fi eficiente cât timp puterile continentale europene vor boicota blocada anti-rusă impusă de Washington și Londra, tot așa cum altădată au boicotat-o pe cea proclamată de Napoleon împotriva Perfidului Albion.

Mai degrabă avem de a face cu gambitul nebunului britanic în vederea impunerii unui alt plan de atac în jocul cu Vladimir Putin și strategia de așteptare a acestuia. Dacă la asta adăugăm retragerea opoziției americane față de proiectul North Stream 2, ceea ce lasă statele baltice și Polonia fără nici o relevanță în privința securității energetice europene, și răpește Ucrainei atuul esențial al monopolului asupra tranzitului de gaz rusesc către UE, ajungem la concluzia că nu ne aflăm în fața unei tactici americane menite a câștiga bunăvoința aliaților europeni înstrăinați de administrația Trump, ci a unui Plan B constând în retragerea frontului euro-atlantic pe poziții mai depărtate de frontiera rusă, ca un pas către reducerea rolului alianței euro-atlantice în strategia globală a SUA, spre a favoriza cooperarea americană cu puterile euro-asiatice coagulate de Rusia.

GAMBITUL TURCESC

O atare concluzie se consolidează dacă întoarcem privirea spre flancul sudic al NATO și spre Marea Neagră, acolo unde în centrul scenei se află o altă piesă șahistică cu mișcări radicale: Turcia Președintelui Erdogan.

În această zonă sunt trei semnale care atrag atenția, și care indică un alt sacrificiu de nebun.

Pe primul l-am mai comentat și el se referă la dislocarea unor forțe militare ale NATO din Turcia în Grecia. Asta diminuează importanța Turciei în flancul sudic al NATO, reduce efectivele militare NATO de la Marea Neagră și consolidează pe plan militar unul dintre adversarii ereditari ai Turciei și simpatizanți tradiționali au Rusiei. Pentru Rusia faptul reprezintă o garanție că în caz de inflamare a ambițiilor neo-otomane turcești, manifestată fie în Marea Neagră fie în Marea Egee, acestea vor putea fi prinse într-un clește ruso-grec.

Pentru Ankara mutarea prezintă, totuși, avantajul de a o scăpa de funcția unui avanpost NATO și a-i permite să își urmeze aspirația revenirii la poziția de putere globală, susceptibilă de a fi căutată și curtată de toate puterile globale cu interese în Orientul musulman. Așa ar putea rămâne și partener strategic al SUA, păstrând doar formal calitatea de membru al NATO, fără a se mai stânjeni reciproc și fără a mai fi prilej de griji sau sursă de speranțe deșarte în relația cu aceasta.

Al doilea semnal privește o anumită conivență cu Franța în susținerea pretențiilor acesteia de a avea un cuvânt de spus pe malul nord african al Mediteranei (în speță, în Libia) și în arealul greco-cipriot acolo unde au fost identificate mari rezerve de gaze naturale, spre care râvnește și Turcia. A spune că asta indică intenția fondării unei antante americano-franceze (care, eventual să o suplinească pe cea americano-britanică) este cu mult prea mult. Sunt prea multe congruențe strategice între SUA și Regatul Unit, și prea deloc între SUA și Franța, pentru a vedea aici mai mult decât o manevră tactică menită să servească avansării unui plan cu mult mai complex, de relevanță globală. În acest sens, nu este deloc lipsit de interes să observăm cum consolidarea poziției franceze în Mediterana, încă deloc ireversibilă, a fost posibilă și prin contribuția Rusiei, de care depinde în continuare. Așadar, se conturează o trilaterală (SUA-Franța-Rusia), mai degrabă decât un parteneriat transatlantic pentru ordinea mediteraneeană. Și din nou, Rusia pare a ieși în avantaj.

În fine, în al treilea rând vorbim despre admiterea, fie și numai tacită, de către SUA, a prezenței militare ruse în Siria și în Mediterana, ceea ce are un triplu efect: să îngrădească expansiunea influenței turce în regiune; să oprească avansul Iranului spre Marea Mediterană; să descurajeze aspirațiile Chinei către a deveni o „putere mediteraneeană” – cel puțin nu prea curând. Pentru a nu lăsa Turcia să cadă în melancolie, dar și pentru a încuraja politica multivectorială a Azerbaidjanului, Moscova a oferit Ankarei un premiu de consolare în Nagorno-Karabah și astfel echilibrele geo-strategice par salvate, deși rămân precare.

NU ÎNCEPUTUL PĂCII, CI SFÂRȘITUL ÎNCEPUTULUI UNUI RĂZBOI

Desigur, Vladimir Putin va cere o soluție pentru Ucraina, dar acolo lucrurile sunt în principiu clarificate, după ce Washingtonul și aliații săi europeni au făcut clar că vor lăsa Kievul să se descurce singur, încurajându-l chiar să se înțeleagă cu Rusia. „Sancțiunile” aplicate Moscovei pentru anexarea Crimeii vor rămâne, probabil, doar să simbolizeze „fermitatea americană”, până când nu vor mai conta practic deloc. 

Trăgând linie, se poate spune că înainte de întâlnirea de la Geneva, în spatele retoricii marțiale, Joe Biden, înțelegând că nu poate în același timp să mențină alianța transatlantică și să se bucure de liniște în eur-asia, pentru a lupta cu succes în Pacific, încearcă, prin pași concreți, o reconfigurare a politicii de alianțe a SUA, așteptând de la aceasta, dacă nu menținerea vechii ordini mondiale, cel puțin conceperea alteia care să nu dezavantajeze America.

SUA și UE nu vor deveni, fără îndoială inamici, și alianțele transatlantice formale se vor păstra. Ele vor funcționa însă într-un nou context și cu alte priorități. Cel mai probabil, sub presiunea realității, americanii și europenii vor înțelege că fără a coopera strâns pentru dezvoltarea tehnologiilor de vârf și a infrastructurilor critice, dependența lor de China, în eventuală alianță cu Rusia (deși este îndoielnic că o asemenea alianță este durabilă), le vor condamna la irelevanță. Cursa tehnologică va fi numele jocului în anii care vin, așa cum a fost și în timpul Războiului rece, cu deosebirea că acum cea care pleacă în avantaj pare a fi Asia (China), iar nu America.

În acest context, să crezi că împotriva curentului, SUA va încuraja creșterea prezenței militare occidentale la Marea Neagră și astfel România va mai avea de jucat cartea poziției sale geografice, profitând de ce i-a dăruit Dumnezeu, dacă nu are cum profita de ceea ce i-au dăruit românii, mi se pare o eroare de judecată. Mai degrabă vom asista la punerea în mișcare a unui mecanism de verificare comună a scutului de la Deveselu și o deplasare lentă a NATO spre un Nord baltic pe unde nu prea are ce să se întâmple, întrucât nimeni nu are interesul să intre într-o coliziune militară acolo, unde interesele strategice sunt moderate. De aceea românii vor trebui să își redefinească securitatea în noul context și să identifice noi argumente strategice pentru a justifica parteneriatul cu America.

Acesta este un raționament din afară. Problema cea mai mare la întâlnirea de la Geneva este că Președintele Putin nu are cum da înapoi de la linia imaginată mai sus; adică în jocul de șah în care, altminteri este specialist, nu are nimic de cedat. Cu siguranță să știe ce are de luat, dar nu prea are ceva de dat. Asta face negocierile dificile și riscul eșecului mare.

La Malta, în 1989, s-au întâlnit doi Președinți care se respectau ca adversari și care erau amândoi conștienți de realitatea în care operează. La Geneva, în 2021, se vor întâlni doi Președinți care oficial nu sunt în război și din care, cel puțin unul, se pare că nu este dispus să accepte ușor că operează într-un context în care vechiul raportul de putere s-a schimbat sau se află în schimbare. La Malta, cei doi interlocutori au dorit să pună capăt războiului, fie el și unul rece. La Geneva, interlocutorii par a fi mai mult preocupați să își asigure succesul sau măcar supraviețuirea într-un război a cărui escaladare pare a fi inevitabilă.

Indiferent de rezultatul întâlnirii, pacea, scopul final al oricărui război, va fi departe. De aceea Geneva nu va fi o altă Maltă ori, cel puțin, nu ne va mai oferi iluzia sfârșitului istoriei. Lumea noastră, pare a se sfârși, dar istoria va merge mai departe, probabil cu aceeași dificultate de a-și învăța lecțiile. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News