EXCLUSIV Bucureștiul nepoluat de acum 60 de ani: Curat, îngrijit, cu vreo 10.000 de automobile. ”Buturuga” din Cișmigiu era plin din primăvară până-n toamnă
Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine cu un nou fragment ce surprinde România de altădată, în cele mai nuanțate și colorate imagini.
Iată textul complet transmis de către Dan Ciachir:
Plimbări, călătorii, excursii...
În urmă cu 55-60 de ani, Bucureştiul era un oraş amorţit, însă nepoluat – existau pe atunci doar vreo 10.000 de automobile –, curat, îngrijit, înconjurat de locuri de agrement pitoreşti. Către extremităţile sale, cum ar fi dincolo de capătul tramvaiului 6, unii oameni mai deţineau câte o sfoară de vie, o mică livadă sau o grădină de zarzavat, în Dămăroaia, Colentina, Dudeşti sau Giuleşti-Sârbi. Aceştia îşi petreceau concediul acasă şi se duceau cel mult la ştrand vara. Aceia care locuiau în blocuri sau în cămine studenţeşti ori de nefamilişti simţeau nevoia să iasă duminica. Nu aveau multe de ales.
Scara ieşirilor, a plimbărilor duminicale de atunci începea cu Cişmigiul – plin de perechi de tineri, de pensionari şi de părinţi cu cărucioare de copii. Considerat un kitsch când fusese construit în anii ’30, bufetul „Buturuga” din Cişmigiu avea o grădină destul de încăpătoare, bere la halbă şi ţap, alune, mititei, limonadă... De primăvara până în toamnă, plin de lume era duminica şi Herăstrăul, unde se făceau traversări şi plimbări pe lac cu vaporaşul şi unde exista o „roată” gen „Ochiul Londrei”, mult mai modestă ca dimensiuni, în care copiii adorau să se urce... Aceştia puteau să se fotografieze în automobile miniaturale, la volan, ţinând manşa unui aeroplan tot în miniatură, lângă urşi împăiaţi sau un lup rânjindu-şi colţii. Fotografi ambulanţi, încă particulari, erau pretutindeni în parcuri şi chiar în unele restaurante.
Uneori, publicul de duminică întindea aici, ca la ştrand, masa pe iarbă, temelia picnicului constituind-o brânza şi roşiile. La chioşcuri se găsea bere bine fermentată în sticle lungi şi grele de o jumătate de litru, care costau 3 lei, şi sirop amestecat cu sifon – 50 de bani paharul. Apărea uneori şi bragagiul ambulant sau vânzătorul care împingea un cărucior cu îngheţată...
Pe vremea aceea, maşinile particulare erau o raritate, însă nici posesorii de motociclete – vehiculul la modă – nu erau foarte numeroşi. Ca să ajungă la Mogoşoaia, o familie cu copii sau un grup de familii luau de la capătul tramvaiului, din Bucureştii Noi, autobuzul. Vizitau, conduşi de ghid, palatul devenit „muzeu de artă feudală”, se plimbau prin parc, după care se aşezau undeva pe malul Colentinei, desfăceau sacoşele, scoteau mâncarea, sticla de vin – unii plecau în aceste scurte excursii cu sifoanele la ei –, ascultau meciul la unul dintre primele radiouri cu tranzistori, iar la asfinţit îşi strângeau lucrurile şi porneau spre staţia de autobuz.
Înspre Urziceni, în Pădurea Pustnicul, nu mai era niciun schit, dar exista acolo un bufet; locul era plăcut, la umbra copacilor, ca şi acela din apropierea Mânăstirii Cernica, unde veneau duminica, după slujbă, vizitatori. Alţii se duceau la Pădurea Băneasa, unde în partea dinspre nord erau pe atunci hectare întregi de stejari stufoşi despărţiţi de câteva alei răcoroase. La Căldăruşani se ajungea cu trenul, pe linia Urzicenilor; coborai la Greci sau la Moara Vlăsiei, parcurgând apoi câţiva kilometri pe o şosea plină de praf. Pentru Snagov-Sat exista un tren de duminică, iar pentru Snagov-Parc un autobuz. Unii oameni mergeau la Buftea, ocoleau parcul îngrădit, cu palatul fost al prinţului Barbu Ştirbey în interior, trăgeau cu ochiul spre zidurile şi decorurile noului studio cinematografic, după care se aşezau într-un loc umbrit, pe malul lacului. Locuitorii din partea de răsărit a oraşului, îndeosebi cei tineri, porneau spre Ştrandul Bragadiru ori se duceau la Buda să se scalde în Argeş.
Foarte populare între funcţionarii şi salariaţii tineri, ca şi între studenţi şi elevii ultimelor clase de liceu, erau excursiile de sfârşit de săptămână la munte, la Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal, dar mai ales la cabanele din jurul acestor staţiuni. Întrucât sâmbăta era zi lucrătoare, se pleca în grup (elevii erau însoţiţi de câţiva profesori), după-amiaza ori spre seară, cu trenul. Până noaptea târziu se dansa. La fel se întâmpla şi la cabanele Cheia sau Muntele Roşu, grupurile sosind aici cu autocarul...
Litoralul a început să fie căutat abia la cumpăna deceniilor şase şi şapte, când se construiseră câteva hoteluri la Mamaia şi la Eforie. Lumea mergea şi până atunci la mare, prin sindicat, îndeosebi pentru tratament, dar majoritatea se ducea îndeosebi „pe cont propriu” (expresie consacrată), închiriind camere la particulari, fie în blocurile din zona gării, unde roiau misiţii, fie în gospodăriile patriarhale de pe străduţele din spatele bulevardului Mamaiei, care purta pe atunci numele lui Lenin. Alţi „sezonişti” preferau Mangalia sau Costineştii; 2 Mai având publicul său restrâns, consacrat şi devotat. Câţiva solitari îşi aşezau corturile la Vama Veche, pe atunci un cătun cu nouă-zece case. De pe la mijlocul anilor ’60, când maşinile particulare, sau „proprietate personală”, cum li se spunea cu o expresie ineptă, nu mai constituiau o raritate, o călătorie cu automobilul din Bucureşti pe litoral dura şi zece ore din cauza cozilor formate la bacul de la Giurgeni – Vadul Oii.
La începutul anilor ’60 apare o nouă destinaţie turistică: Delta, îndeosebi Braţul Sulina. Nestrăină de o tentă propagandistică: regimul voia să prelucreze la scară industrială stuful. Construise în apropiere de Brăila, la Chiscani, un combinat mult lăudat în presă. În acelaşi timp, se vorbea întruna de Maliuc, ctitorie socialistă citadină ridicată pe coclauri. Se construiseră acolo câteva blocuri de trei-patru etaje, o cabană turistică, pare-se şi un hotel, dar după câţiva ani Maliucul a fost dat uitării, nemaipomenindu-se nimic despre el.
Între Tulcea şi Sulina mai circulau pe atunci două vapoare cu zbaturi, între care „Tudor Vladimirescu”, vasele Companiei Fraissinet, vase-pasager mai vechi, precum „Malnaş”, şi noile nave de pasageri construite la Olteniţa... Călătoria, care dura peste patru ore, era agreabilă, „pasagerele” având salon de clasa întâi, restaurant, punte şi covertă spaţioase de pe care turistul putea vedea uneori şalupe încărcate cu deţinuţi ducându-se sau întorcându-se de la muncă.
Grupurile organizate de turişti trebuiau să viziteze neapărat Maliucul, adesea să locuiască acolo pe durata excursiei. Cei ce mergeau în Deltă „pe cont propriu” preferau comuna Crişan, izolata Milă 23 de pe Dunărea Veche sau şi mai izolatul Caraorman, unde nu se putea ajunge decât cu barca – toate aflate în apropiere de Sulina şi de câteva lacuri. Vilegiaturiştii cărau sacoşe cu sticle de palincă, votcă, ţuică sau rom menite trocului cu peşte şi chiar – pentru iniţiaţi – cu caviar.
Sulina avea pe atunci vreo 3.000 de locuitori, un vechi hotel cu câteva odăi de închiriat şi cu un restaurant la parter, un cinematograf, două maşini care se ciocniseră între ele şi o biserică impozantă. Într-un imobil care se dărăpăna, părăsit, înconjurat de un parc cu iarbă veştedă, îşi avusese până în 1938 sediul Comisiunea Europeană a Dunării – organism supranaţional. Între Statul Român şi această entitate, frontiera era marcată printr-o linie trasă cu creta pe asfalt. La câteva sute de metri de Palatul Comisiunii era Cimitirul Maritim, un cosmopolis funerar, iar dincolo de el începea o plajă vastă, înnisipată, sălbatică, de-a lungul mării. În 1963 s-a turnat la Sulina filmul Porto-Franco, ecranizare a romanului Europolis de Jean Bart, cu Ştefan Ciubotăraşu, Simona Bondoc, Fory Eterle şi Ion Dichiseanu în rolurile principale. Cu obloanele ruginite căzute peste vitrinele fostelor prăvălii, cu sacnasiurile şi micile sale balcoane de fier forjat înverzite de vreme, Sulina însăşi părea un decor abandonat după turnarea unui film...
În perioada pomenită, o excursie turistică într-o ţară apuseană, dar şi în Iugoslavia, era de neconceput la noi. Se organizau însă călătorii pentru categorii privilegiate. În 1957, câteva zeci de scriitori, pictori, muzicieni, intelectuali au pornit într-o croazieră de două săptămâni pe Mediterana la bordul luxoasei motonave „Transilvania”, construită în 1937 în Danemarca. Aflaţi undeva în largul mării, doi scriitori s-au gândit să le facă o farsă tovarăşilor de drum. Întrucât motonava avea o staţie de amplificare, care transmitea emisiunile difuzate de Radio Bucureşti, aceştia l-au convins pe căpitanul vasului să-i lase să intre după un radiojurnal şi să anunţe... Premiile de Stat pe anul 1956 (cele de clasa întâi echivalau cu 50.000 de lei). Din ştirea apocrifă reieşea că majoritatea călătorilor de pe vapor primiseră mănoasa distincţie. „Laureaţii” s-au grăbit să ofere de băut, inclusiv şampanie...
Pasagerii unei motonave bulgare aflate simultan în acelaşi gen de croazieră, auzind de farsa românilor – care între timp răsuflase –, s-au grăbit să-i imite, însă într-un mod aparte. Un scriitor bulgar care se întrecuse cu băutura a anunţat în difuzoare că regele Boris se află în drum spre Sofia şi că liderii comunişti au fugit la Moscova. În consecinţă, câţiva vilegiaturişti şi-au rupt în public carnetele de partid, alţii au declarat că n-au agreat niciodată regimul şi au toastat în sănătatea regelui eliberator...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
