Când dorul de casă doare până la agonie. Scrisoarea emoționantă a unei românce plecate la muncă în Italia: Mi-am rătăcit sufletul. Trăiesc între trecut și prezent
Decizia de a merge la muncă în străinătate nu este niciodată ușoară. O spune cel mai bine o femeie care a simțit pe propria piele cum viața i s-a schimbat complet, familia i s-a destrămat și inima i s-a îngreunat de la o zi la alta.
O scrisoare cu un mesaj tulburător circulă pe internet. O femeie de 56 de ani spune prin câte a trecut și câte a pierdut din clipa în care s-a hotărât să meargă să muncească în afară, mai precis în Italia. Ileana povestește cum timpul petrecut peste hotare i-a destrămat familia, a îndepărtat-o de copii și, așa cum o spune chiar ea, s-a trezit că "nu mai are loc" în viața soțului ei.
Recunoaște că a îndurat totul de dragul copiilor, că leafa din Italia a scos-o din sărăcia bănească dar a băgat-o într-o altfel de sărăcie: cea sufletească. "Voi continua să muncesc aici, atât cât voi putea, apoi… încotro? Trăiesc între trecut şi prezent: trecutul plin de grija copiilor şi de teamă de a nu reuşi să îi întreţin şi prezentul în care nu mă mai regăsesc decât singură şi pierdută. Ce a însemnat Italia pentru mine? Salvarea viitorului copiilor mei şi rătăcirea sufletului meu" - este mărturia cutremurătoare care ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri.
De ce pleacă românii afară
Chiar! De ce? De nevoie. Nu de prea mult bine, e limpede. Pleacă pentru că nu le ajung banii de pâine, pentru că vor să poarte și încălțări fără gaură-n talpă, pentru că s-au săturat să aleagă între plata ratei la bancă și un meniu decent pe două săptămâni. Se duc dincolo pentru că din ce câștigă aici, de multe ori, le ajunge doar de facturi, taxe și poate niște salam în weekend, da' nu din ăla bun. De ce pleacă mamele? De ce pleacă tații? Nu pentru că le e drag să-și lase pruncii cu bunicii, ci pentru de acolo pot face mai multe pentru cei care le poartă numele. Doar așa mulți români își pot ține în scoli copiii, le pot plăti cursurile, rechizitele, hăinuțele, le pot lua biciclete, telefoane și adidași albi, "de firmă".
Un suflet gol pentru un borcan de Nutella plin
Numai eu cunosc o mămică de la care am aflat cu stupoare că cei doi copilași ai ei au mâncat pentru prima dată în viață, abia la 13 și 15 ani, Nutella. Mi-a zis că până să plece nu și-a permis niciodată să ia un borcan din raft. Dar de când lucrează în Germania le poate trimite bani și bunătăți la care nici nu visau și nu pofteau înainte. În schimb, mi-a povestit cum relația cu soțul s-a deteriorat, părinții nu-i mai vorbesc, prietenii nu o mai cunosc iar copiii, adolescenți deja, o cer la telefon când își aduc aminte. Mi-a spus că asta taie în ea mai rău decât dacă ar înghiți sticlă. Am și văzut instant imaginea cu ochii minții și am tresărit cum am auzit.
Oare așa taie dorul? Ca sticla? Așa urât să facă aleanul și mâhnirea și respingerea și abandonul prin noi, oamenii? Să ne sfredelească ca pe cârpe moi? Nu știu ce e în inima acestei femei care a postat scrisoarea în online. Dar pot să-mi imaginez că nu i-a fost ușor. Și că încă "o mai dor" ziua și ora în care a pus piciorul pentru prima dată în afara țării. Spune că și-a rătăcit sufletul. Ce e cu adevărat trist e că nu și l-a rătăcit prin străini ci... chiar aici, acasă, în casă.
Mai jos, scrisoarea semnată de Ileana:
"Mă numesc Ileana şi am 56 de ani, sunt în Italia, „la fix”, de 11 ani. Sărăcia şi grijile m-au izgonit de acasă unde eram săracă din punct de vedere financiar. După 11 ani de muncă în Italia am reuşit să rezolv gravele probleme financiare pe care le aveam, deci nu mai sunt acea săracă, fără bani, ci sunt săracă altfel acum
De sărăcie tot nu am scăpat, mi s-au umplut buzunarele (am un salariu decent, mulţumitor), dar am sărăcit la suflet. Copiii au crescut mari fără mine, acum sunt plecaţi pe drumul vieţii cu familiile lor, bărbatul mi s-a obişnuit că banii-i vin lunar şi fără muncă, iar eu nu mai găsesc drumul către linişte. Am îmbătrânit departe de casă, am obosit muncind pentru casa. Anii de muncă de aici, din Italia, nu au fost uşori. Au fost cei mai grei ani din viaţa mea, dar am suportat orice de dragul copiilor. Nopţile nedormite, mâncarea, uneori puţină, alteori suficientă, nu mai are parcă nici un gust. Zilele trec toate la fel!
Copiii sunt acum la casele lor (am 2 băieţi), se întreţin singuri, nu mai au nevoie de ajutorul meu. Bărbatul, deşi aşteaptă bani de la mine pentru întreţinerea casei, în cei 11 ani petrecuţi departe unul de celălalt, şi-a făcut o viaţă a lui, una paralelă cu cea pe care o avea cu mine, în care eu nu mai am loc. Ceea ce mai împărţim în doi este spaţiul din casa noastră, când merg în concedii în ţară.
De multe ori m-am gândit că ar fi timpul să mă retrag acasă, dar la anii mei… nu pot lua nici pensie (nu am ajuns încă la vârsta pensionării) şi nici nu ar vrea să mă angajeze cineva. Cum m-aş putea întreţine? Voi continua să muncesc aici, atât cât voi putea, apoi… încotro? Trăiesc între trecut şi prezent: trecutul plin de grija copiilor şi de teamă de a nu reuşi să îi întreţin şi prezentul în care nu mă mai regăsesc decât singură şi pierdută. Ce a însemnat Italia pentru mine?
Salvarea viitorului copiilor mei şi rătăcirea sufletului meu.
Ileana, 56 de ani"
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
