CANNES 2011 - „Artistul“, tăceri şi nostalgii de film mut în zarva croazetei...
Artistul e de pe vremea filmului mut. Nu numai în 2012, ci chiar şi în 1930 el putea fi, deja, depăşit de evoluţia tehnicii. Asta este drama lui George Valentin, star al filmului tăcut care se trezeşte, după apariţia cinematografului sonor, devenit un nimeni. Portăreii ajung să-i scoată lucrurile la închiriat. Singură încă interesată de ele e fosta figuranta Peppy, pe care noua tehnică o propulsează pe firmamentul succeselor.
Aerul destins şi tandru cu care Michel Hazanavicius evoca tăcerea cinematografului, în filmul intitulat “Artistul”, n-ar trebui să ne înşele. Filmul sau e bântuit de nostalgia unor mari proiecţii mute, uneori preluând creator câte o întreagă secvenţă de antologie, ca aceea din filmul lui Borzage “Al şaptelea cer”, în care eroina îşi induce braţul în mâneca unei haine uitată de iubit pe spătarul unui scaun, şi îşi mângâie obrajii cu ea. Secvenţa e transpusă ad literam până la un punct dar, din fericire, dezvoltată apoi original.
Evocări ale epocii mute s-au făcut pretutindeni, şi au fost şi la noi. La Michel Hazanavicius, însă, personajele tac polemic, cu îndârjire, ele tac nu numai în scenele turnate în studioul din film, dar şi pe platou, până şi în momentele private ale existenţei personajelor, când ar putea trăi, nu figura doar, ca umbre pe pânză. La un moment dat, Valentin, vedeta filmului mut, loveşte un pahar, care scoate, neaşteptat, un sunet. Surprins de ceea ce aude, eroul explorează sunetele diferite ale altor obiecte şi în clipa aceea, vraja e ruptă, el descoperă o lume a sunetelor pe care nu o cunoştea.
Chiar şi după apariţia filmului sonor, chiar şi în viaţa lor personală, privată, când nu mai sunt reflecţii pe pânză, personajele tac cu aceeaşi înverşunare comunicând exclusiv prin intertitluri. Până şi ecranul a cedat, a început să vorbească. Ele tac! Ele continuă să-şi păstreze muţenia, în virtutea unei convenţii pe care autorul o impune atât de firesc, încât aproape că nici spectatorul n-o mai sesizează. Această asumată lipsă de sunete, care va fi întreruptă abia în final de sintagma “Cut”, da, în mod paradoxal, mai mult relief portretelor, constrânge pe actorii, lipsiţi de cuvinte, să-şi transfigureze trăirile. Numai din când în când transpare, prin muzică sau zgomot, ecoul vag al unui hohot de râs sau al unui geamăt îndepărtat. În felul acesta, inadaptabilitatea personajului central la exigenţele sonorului devine cu atât mai percutantă.
Pentru mine, apariţia unui manifest cinematografic atât de fierbinte ca “Artistul”, care renunţa la culoare, în plină epocă a insolentului 3D în beneficiul unei splendide grafici alb-negru (imaginea Guillaume Schiffman), face cât un Palme d’Or. Fiindcă exprimă inocenţa unui cinematograf de altădată, care n-avea nevoie de pedofili şi violatori pentru a exprima sfâşietoarea tristeţe a vieţii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
