Cannes, 2013: La șaptesprezece ani nu ești serios - Corespondență de la Magda Mihăilescu

« On n’est pas sérieux quand on a dix-sept ans », faimosul vers al lui Rimbaud, este analizat într-o oră de clasă la elitistul liceu parizian Henri IV. Auzim poezia întoarsă pe o parte și pe alta : tei verzi, cafenele, fete ieșite la plimbare cu tatăl lor etc. Printre elevi, frumoasa adolescentă cunoscută de noi la începutul filmului, lăsându-și virginitatea undeva pe o plajă, în brațele unui tânăr neamț de care s-a lăsat cucerită mai mult din curiozitate.

Este gravă, vag distanțată de zumzetul cotidian din jurul ei (suava Marine Vacht, fostă manechin). Cu aceeași gravitate și regală absență va păși și pe culoarele unui hotel, va bate la ușa unei camere, își va da jos hainele în fața unui client, cu gesturi de profesionistă prea demnă pentru a mai juca participarea. Banii au fost negociați prin sms pe mobil, unde va ține și agenda întâlnirilor. Așadar, eroina filmului lui François Ozon Jeune & jolie este o Belle de jour, o « frumoasă de peste zi », dar, spre deosebire de personajul lui Bunuel, nu practică prostituția nici din viciu, nici din plictiseală mic-burgheză. Iarăși, spre deosebire de multe eleve sau studente mai scăpătate, nu are nevoie de bani, familia este destul de înstărită. De altfel, strânge plățile într-un săculeț ascuns printre rufe. Îndeletnicirea secretă nu-i procură nici plăcere, se vede cu ochiul liber că mai degrabă o dezgustă. Cu toate acestea, nu va renunța decât în momentul în care un client va muri lângă ea.

Descoperirea de sine, a misterului sexualității, al transformării trupului feminin în trecerea de la stadiul virginal la cel de femeie, atracția interdicției par să fie impulsurile și, pentru o astfel de întreprindere probabil că François Ozon, cu infinita sa delicatețeși pudoare, era cel mai bine plasat. Am spus pudoare pentru că nu există nici un moment de vulgaritate sau perversitate. Totul are lejeritatea unui pastel, a unui cântec. De altfel, filmul este așezat în rama celor patru anotimpuri și patru melodii de Françoise Hardy, care atenuează o oarecare tentație a intelectualizării. Francezii au mizat pe Ozon. Ce te faci, însă, că navighează sub pavilionul țării lor iranianul Asghar Farhadi, deținătorul unui Oscar, al unui Urs de Aur și al altor multe premii pentru A Separation, în 2011. Odată cu Le passé, la bursa criticii au apărut și prirmele presupuse Palme d’Or.

Filmul a fost urnit și realizat cu mult chin, Farhadi nefiind nici « ressortissant », nici rezident european, de unde dificultatea de a obține fonduri. Se adaugă la toate acestea exasperanta, pentru unii, metodă de lucru a creatorului iranian care poate să tragă cincisprezece duble ale unei scene într-un ax și apoi alte cincisprezece într-un alt ax. Dar și ce șlefuire de cristal obține, ce tremur al jocului actoricesc, ce lumini trimite peste o poveste în care tristețea concurează cu speranța, secretul unei vieți cu disperarea de a-l ascunde. Un bărbat (Tahar Rahim) este chemat din Iran pentru a divorța de o nevastă pariziancă Bérénice Béjo, ( zglobia din The Artist), într-un rol care o va înscrie, poate pe lista candidatelor la premiu. O găsește cu viața dată peste cap, încurcată într-o nouă relație.

Un splendid început ni-i descoperă la aeroport, despărțiți de un o uriașă poartă de sticlă, prin care încearcă în zadar să se facă auziți. Astfel de separări, de intervenție a unui mediu care înterzice comunicarea vom mai descoperi de câteva ori . Asemenea tatălui din Întoarcerea, filmul lui Andrei Zviaghințev, bărbatul a venit, parcă, nu pentru un divorț, ci pentru a pune ordine, cu calm, cu dorința de a pricepe și a ocroti câteva existențe răvășite, printre care cele ale copiilor nu se află pe ultimul loc.

 P.S. Marele Gatsby redivivus. Puține imagini și amănunte ne-au parvenit de la petrecerea în cinstea filmului lui Baz Luhrmann. Paparazzii au o viață din ce în ce mai grea. Câte ceva am prins : 800 de invitați pe un ponton ca în film, primiți într-un decor tot ca în film, cu cascade de orhidee, platforme mișcătoare, balcoane , candelabre uriașe etc. Și tot ca în film, Marele Gatsby s-a lăsat așteptat. Petrecerea a început fără Leonardo DiCaprio. Strategie publicitară. Iar când a venit, era însoțit de părinți, chit că aceștia s-au despărțit când micul Leonardo avea doar un an.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News