Nu știu cine se temea că anul acesta, la Cannes, s-ar putea să vedem mai mult filme sociale. Nici vorbă.
În primul rând pentru că nici un organizator nu și-ar permite să impună criterii prestabilite. Apoi, producția lumii dictează, indirect, alegerile festivalurilor. Au fost epoci în care, e advărat, cinematograful angajat dădea tonul în Europa. Nu mai este cazul astăzi, când legile comerțului au modificat harta filmului.
Mai mult decât oricând, se verifică valabilitatea dictonulului „Este nevoie de toate pentru a face o lume". O peliculă despre iubiri lesbiene ar fi fost mai greu de acceptat înaintea eliberării sexuale din anii 70. Cu doi ani în urmă, La vie d' Adèle al lui Kechiche câștiga la Palme d' or, în aplauzele spectatorilor și ale criticii aproape unanime.
La ora la care scriu, Carol al lui Todd Haynes, un alt film despre iubirea dintre două femei, domină bursa notelor, întrecându-l și pe Moretti, și pe ungurul Laszlo Nemes cu întunecatul, șocantul său film despre Holocaust, Fiul lui Saul. Dar nu este vorba numai despre cotații, ci și despre cronicile marilor ziare și reviste care se întrec în laude. Meritate.
Ecranizare liberă după un roman, al doilea, The Price of Salt, al cunoscutei Patricia Highsmith, publicat, însă, sub pseudonimul Claire Morgan, Carol impresionează prin eleganța și delicatețea umană cu care îndreaptă camera acolo unde ar fi fost imposibil în anii 50, evocați pe ecran: întâlnirea dintre două femei în New Yorkul abia trecut de mijlocul seolului XX. Nimic sordid, niciun ochi proptit de gaura cheii, nicio curiozitate insistentă pe ceea ce ar putea fi numită o dragoste anormală.
Nici o coregrafiere a corpurilor feminine în înlănțuirea lor erotică, așa cum Kechiche nu se sfiise să o organizeze, până la limita voyorismului. Măsura este cuvântul de ordine aici, măsura geturilor, a privirii, a vorbelor. Nu se pronunță niciodată cuvântul homosexualitate. Therese, mica vânzătoare dintr-un raion de jucării al unui mare magazin newyorkez este vrăjită de apariția în preajma ei a misterioasei, distinsei, impresionant elegantei doamne, așa cum unele fete sunt fermecate de prințul din basme. Nu se poate opune chemării acesteia, nu înțelege ce i se întâmplă. Fata cuminte, căreia îi făcea curte un băiat de treabă, pare amețită, nu poate spune nu, fără să știe încotro se duce.
Carol, în interpretarea magnificei Cate Blanchett pare de pe altă lume, chiar dacă în fond, nu este decât o femeie nefericită din înalta societate, în divorț, mamă aunui copil. Pentru Therese, ea chiar vine dintr-o altă lume, dar nu opulența, nonșalanța cu care Carol târăște luxul, o atrag, ci aerul ei enigmatic, jocul diabolic măsurat al sducției și al amînărilor. Nu am văzut de mult pe ecran o făptură atât de astrală cum apare Cate Blanchett, insinuantă fără perversitate, intimidantă, dar superior protectoare.
Mă întorc din nu la Kechiche a cărui istorie lesbiană se lovea, în cele din urmă, de cruzimea abandonului uneia dintre partenere, cea mai în vârstă. Ceea ce acolo era brutalitatea neașteptatei despărțiri, în Carol devine melancolia inevitabilei neadecvări. Lumea în care fragila Therese (Rooney Mara, cu chip de Audrey Hepburn) poposise pentru un scurt timp nu era a ei. Îi vor rămâne, ca în atâtea povești de dragoste, ca în atâtea scurte întâlniri, câteva poze. Este de presupus că perfecțiunea formală a reconstituirii unui New York al anilor 50, în iarnă, având drept reper documentar fotografii semnate, nu întâmplător de femei celebre, Vivian Meyer, Lilian Levitt, pentru a regăsi un punct de vedere feminin, nu-i va lăsa indiferenți pe frații Coen, mari amatori de reconstituiri, așa cum o probau și anul trecut cu Inside Llewyn Davis, filmul care le-a adus Marele premiu.
Desigur, ziariștii rămân ceea ce sunt, persoane care nu scapă niciun prilej dacă simt că ar putea adăuga două-trei rânduri sulfuroase relatărilor. Cum erau să scape ei ocazia de a o întreba pe Cate Blanchett așa, de la obraz, dacă eset adevărat ceea ce a declarat în presa americană, cum că ar fi iubit femeile nu numai pe ecran, ci ș în viața ei privată.
Distinsa actriță australiană i-a pus puțin pe jar, răspunzând:"Am avut multe relații cu femeile, dar dacă vă gândiți la cele de ordin sexual, răspunsul meu este nu". Asta nu i-a împiedicat pe unii să taie ultima parte a frazei. Nici măcar un film frumos, la urma urmei despre oameni și un oraș în iarnă, magnific văzut de directorul de fotografie Ed Lachman nu neutralizează insațiabila poftă de scandal.
Nu am cum să știu care va fi decizia juriului, mai e până atunci, dar sigur este că revenirea lui Todd Haynes, care nu a mai călcat pe la Cannes de vreo șaptesprezece ani (Velvet Goldmine) va rămâne în memoria festivalului.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News