Cannes 2015. Incestul pe înțelesul tuturor, mai ales al copiilor

Țăriii gazdă i-a revenit onoarea deschiderii acestei a 68-a ediții cu La tete Haute, dacă își mai amintește cineva. După care ne-a inundat cu cinci pelicule în marea competiție, număr record, fără a mai vorbi de cele de prin secțiunile paralele.

Vitezele în care s-a înscris cinematograful francez au fost, de data aceasta, foarte bine delimitate: una a filmului de dragoste, alta a celui social. Oricât ar părea de ciudat, specialitatea casei, am numit prima categorie, a fost cea care a dezamăgit cel mai mult. Unii cineaști francezi sunt un fel de profesioniști ai lejerității, ai jongleriei cu sentimentele de pe urma căruia nu te alegi cu nimic.

Concentrarea pe ceea ce numim firesc, calitate incontestabilă, în sine, dar exersată în neant, poate atinge chiar limita iritării. Mon roi al prea răsfățatei Maiwenn un premiu în 2011 pentru Polisse poate fi chiar paradigmatic. Toni, o femeie încă tânără, având tot răgazul pus la dispoziție de un nefericit accident la ski, își retrăiește, în perioada recuperării, povestea de iubire, căsătoria cu Giorgio.

Citește și: Cannes 2015. Când Mădălina Ghenea îl fotografiază pe Sir Michael Caine

Pe tot parcursul unei jumătăți din acțiune, protagonista râde, ca să nu spun că se hlizește, antrenând și partenerul. Pentru ea, dragostea este o lungă partidă de veselie, de parcă ar fi pus piciorul în rai. Tot timpul am avut impresia că Emmanuelle Bercot autoarea lui Tete haute, aici interpretă și Vincent Cassel sunt la acele lecții de actorie când studenții sunt învățați cum se râde pe diferite vocale tonalități, corespunzătoare vocalelor.

Altfel sună gâlgâitul dacă apeși pe a și altfel pe o. În cealaltă jumătate, oamnii se ceartă, își scot ochii. Luați cu distracția, femeia nu a băgat de seamă că bărbatul nu este făcut pentru căsnicie, de unde surpriza fugii de acasă. Evident, de copilul născut și el în dorul lelii, vor ave grijă amândoi. Film mic, cu miză măruntă. Altul este cazul celeilalte pelicule semnate tot de o femeie, Marguerite și Julien, de Valerie Donzelli.

Aici lucrurile se complică, și încă de două ori. Odată, pentru că subiectul, incestul frate-soră presupune un joc pe muchie de cuțit, exersat și de alții, care și-au frânt gâtul. Trebuie ă fii Louis Malle pentru a tulbura cu Le souffle au coeur (incestul mamă-fiu). A doua oară pentru că filmul ne este anunțat ca având un scenariu conceput de regizoare și de protagonistul Jeremie Elkaim, după o idee și un scenariu de Jean Gruault, care scenariu a fost scris la începutul anilor 70, pentru Francois Truffaut.

Citește și: Cannes-ul crede în lacrimi

Cineastul, care avea o anumită concepție despre ceea ce suportă ecranul, care lăsa ochii în jos când revedea unele dintre puținele scene mai îndrăznețe din filmele proprii, a spus nu, l-a tot amînat pe Gruault, chiar dacă acesta a fost unul dinre scenariștii săi statornici. Mai greu de spus cum vine un scenariu de...după un scenariu al altcuiva. Dacă Valérie Donzelli a socotit că dat peste ea o moștenire Truffaut, s-a înșelat. De altfel, a recunoscut că între scenariul ei și cel căruia i-a fost destinat sunt mari diferențe. Să-și păstreze nefericita idee a unei istorii reale, de pe vremea lui Henric al IV-lea, despre iubirea interzisă a fraților Marguerite și Julien Ravalet, povestită de o educatoare unor... puști și puștoaice dintr-un orfelinat, pe post de Noapte bună, copii.

Auditoriul are imaginație, dar și cunoștințe la zi despre amor, fetițele se distrează maimuțărind sunete erotice. Ceea ce vedem noi, spectatorii, pe ecran, este proiecția fanteziei lor, amestec de parfum de epocă și anacronisme, de genul : un automobil stă foarte bine lângă o caleașcă. Asta nu ar fi nimic, dar unele incongruențe merg atât de departe încât cred că nici sub ștreang nu aș admite că niște băieți de opt-nouă ani cunosc pe dinafară faimosul pasaj din Eseurile lui Montaigne despre prietenie. Mult mai vrednice de luat în seamă mi s-au părut cele două filme ale zilelor noastre, cu tensiunea lor socială, cu amărăciunea de neignorat a vieții contemporane.

Citește și: Cannes 2015. Femei îndrăgostite

O privire a lui Vincent Lindon, bărbatul umilit, care bate din ușă în ușă pentru o slujbă, oricât de mică în filmul lui Stéphane Brizé La loi du marché emoționează, ceea ce nu a fost cazul cu chicotelile amoroase ale Emmanuellei Bercot. Ne-au trecut fiorii când am văzut toată mascarada tehnicilor moderne de angajare, ridicolul comisiilor care dezbat „limbajul corpului", „intensitatea glasului" unui om care nu vrea decât să câștige o pâine ca supraveghetor într-un magazin. Parcă ar da examen de angajare la operă.

Sri Lankezii lui Jacques Audiard din Dheepan, plecați din țară pentru a-și face un rost sub soarele Europei, înfruntând cohorte de riscuri, chiar ne-au spus ceva esențial despre lumea în care trăim.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News