Cannes 2016. Casă, draga mea casă
Am trecut de jumătatea festivalului și filmele încep să se așeze de la sine sub diferite umbrele tematice, chiar dacă selecționerii nu operează niciodată cu astfel de criterii. Pur și simplu viața le ordonează astfel. Cei care nu jură decât pe întîmplare, ar spune că așa se nimerește.
Anul acesta, multe producții din competiție ar putea avea drept numitor comun sintagma anglo-saxonă home, sweet home care, de altfel, de-a lungul timpului a dat și titlul a nenumărate filme. Universalitatea expresiei și a adevărului conținut de ea sunt confirmate și de diversitatea națională a filmelor văzute acum la Cannes. Bărbați și femei de pe continentele lumii tânjesc să aibă o casă a lor, un adăpost omenesc, nu palate rupte din revistele ilustrate sau din pelicule hollywoodiene, un acoperiș sub care să-și vadă copiii crescând, să trăiască în demnitate. Multe li se opun.
Uneori chiar un membru al cuplului, rătăcit printre propriile fantasme. Este cazul eroinei filmului Mal de pierres al cineastei franceze Nicole Garcia, indiferentă la strădania bărbatului ei de ridica o casă, la propriu. Un soi de bovarism, de lingoare, de veșnică visare a unor cai verzi pe pereți cu chipul bărbatului aducător al marii iubiri o trimit chiar la o cură de sănătate. Acolo avea să afle, culmea ironiei, dar și a ridicolului, că răul ei avea și o cauză organică, era un mal de pierres, altfel spus calculi renali, leacul fiind dușurile puternice.
Marion Cotillard
Marion Cotillard, actrița cunoscută mai ales din performanța ei în rolul Edithei Piaf; pune la bătaie întreaga ei delicatețe, dar nu poate face mare lucru pentru o melodramă tot atât de convingătoare ca un roman de gară. Ziariștii mai răutăcioși, chiar cei francezi, nu au pierdut prilejul de a face și un joc de cuvinte nu tocmai amabil, comunicându-i autoarei prostul calcul de a veni la Cannes cu un astfel de film.
Festivalul ne-a răsplătit chiar în aceeași zi cu Loving, o poveste inspirată dintr-un caz adevărat, de la sfârșitul anilor 50, căruia cineastul american Jeff Nichols i-a lăsat intactă emoția umană, fără a uita referințele sociale. Un muncitor alb și o metisă, Richard și Mildred, nu s-au putut căsători în statul segregaționist Virginia. Au ales Washingtonul, dar curând actul lor oficial avea să fie declarat nul. Nu aveau decât două căi în față: ori rămâneau în acel loc străin, într-o locuință sufocantă, ori se întorceau acasă, unde riscau o pedeapsă cu închisoaea de 25 de ani. Admirabilă în acest film este dârzenia bărbatului care nu se lasă, nu urlă lozinci politice, declară peste tot că nu vrea decât să-și iubească nevasta, copiii și să-și termine casa. Nicio violență polițistă, nicio manifestație de ură rasistă, pârghii obișnuite în astfel de cazuri. Pe măsură ce înaintăm în film, vedem doar cum bărbatul mai adaugă câte o cărămidă casei, uneori venind hoțește în locul de unde fusese alungat.
[citeste si]
O descoperire a fost, pentru toți, actrița Ruth Negga, cu un joc căruia nu-i pot spune decât melodios, într-atât de alunecoasă este interpretarea ei. Ar putea fi o candidată la premiul de interpretare. În legătură cu acesta, deși abia am ieșit de la un alt film, Aquarius, semnat de un regizor mai puțin știut, brazilianul Kleber Mendonca Filho, îmi pare rău că trebuie să mă las acaparată de o altă opțiune: marea actriță Sonia Braga, descoperită acum mai bine de 30 de ani în Sărutul femeii păianjen, al lui Hector Babenco. Am mai pierdut-o din vedere, am mai întâlnt-o (Milagro, de Robert Redford), dar niciodată într-un rol asumat la o asemenea incandescență ca acum. Tot o istorie cu o casă.
De data asta am intrat în mocirla afacerilor imobiliare ale zilelor noastre. Eroina, Clara, este o intelectuală trecută de prima tinerețe, fost critic muzical, scriitoare, obligtă să-și vândă apartamentul, asemenea vecinilor ei care au cedat în fața unui speculant.(în această privință avem, slavă Domnului, propria noastră documentare). Femeia refuză cu obstinație. Jocul actriței strălucește în toate nuanțele eleganței, ale ironiei cu care sfidează presiunile.
Trece ca o regină printr-o lume demnă de dispreț, cu aerul că are altceva mai bun de făcut: să trăiască. Puține actrițe în vârstă de 65 de ani, cât are acum Sonia Braga, și-au păstrat majestuozitatea, fără a apela la niciun artificiu. Nici actoricesc, nici altfel. Vârsta nu i-a adus decât șlefuirea unei frumuseți din familia statuetelor de Tanagra.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
