Cannes 2016. România văzută de la balconul hotelului Radisson

Ceva, ceva mai știam despre Toni Erdmann al cineastei germane Maren Ade. Și anume că a filmat la noi, având în distribuție și câțiva actori de-ai noștri, Papadopol, Ivanov, Victoria Cociașu. Ceea ce nu știam este că trebuia să vin la Cannes pentru a auzi, pe ecran, din gura unor investitori străini, ceea ce politicienilor autohtoni le-ar face mare plăcere dacă s-ar nimeri să fie și în viața de toate zilele: „Soliditatea economică a României i-a permis să treacă prin criză, cu bine", „România merită mai mult decât ceea ce se scrie despre ea".(..). „Să cunoaștem faimoasa viață de noapte a Bucureștiului" etc.

Și toate astea într-o peliculă care începuse promițător, în cheia unei comedii cam amare despre vârsta a treia, cu un simpatic profesor pensionar, gata să-și rotunjească veniturile cu mici spectacole de groază pe la casele de bătrâni, succesul fiind măsurat în numărul celor răpuși de spaimă: 50 de euro decesul. Credeam că o va ține așa. Când colo, o dă pe tribulațiile fiicei eroului nostru, o specialistă în colaborarea cu partenerii români din industria petrolului.

Autoarea se întoarce, totuși, la cele comice, odată cu descinderea inopinată la București a tatălui, descurcăreț, deghizat, maestru în a ieși din situații altfel stânjenitoare. Cei doi joacă farsa „nici văzut, nici cunoscut", cu riscurile de rigoare, sunt plimbați pentru a cunoaște „România profundă". Puțină incursiune prin tradiții (încondeiatul ouălelor), și nici câteva tușe de mizerabilism rural nu strică. Între două ședințe corporatiste, fiica înțelege cât de prețioasă este lecția paternă despre căutarea unui sens îm viață. Nu vreau să fiu nedreaptă cu acest film din competiție, de aceea nu voi trece peste savuroasa secvență a unei petreceri în pielea goală. De ce nu o fi rămas autoarea tot timpul pe teritoriul comediei, nu știu.

Un comentator mai aspru vedea în aceste indecizii încălcarea tuturor legilor de bază ale cinematografului. Oricum câteva clipe am râs cu poftă, lucru mai rar la Cannes, unde comediile sunt specie rară. De aceea ne-a mirat cum nu se poate mai mult, pe cei care îl pierdusem din vedere pe Bruno Dumont, neașteptata reîntîlnire cu cineastul francez. Îl știam ca pe un artist radical, auster, al pulsiunilor mistice, premiat ca atare în anii trecuți: L, Humanité în1999, Flandres peste șapte ani.

Filmul de acum, Ma Loute, ne catapultează, de-a dreptul, în plină comedie trăznită, o asociere de burlesc, grandguignol, teatru voit caricaturizat, limbaj al cărților poștale de la începutul secolului. De altfel, acțiunea se petrece cam pe atunci, în Nordul drag autorului, pe lângă Lille, în preajma unui golf unde apele dau să se despartă de uscat. De unde și culorile vineții, apăsătoare, care ne-au purtat preț de câteva momente pe o pistă falsă: o familie de bieți localnici strâng, cu mic, cu mare stridiile aruncate printre pietroaie. Săracii de ei, să le plângi de milă, nu alta. Până vom afla că sunt niște harnici... canibali, care prind în plasă nefericiții trecători, pe urmele cărora au pornit un comisar și adjunctul său, copie fidelă a cuplului Stan și Bran.

Printre victime se numără și membri ai unei nobile familii venite în vacanță în micul lor castel din împrejurimi. Din clipa în care apare șeful ei, s-a terminat, o ținem într-un râs, pentru că îl recunoaștem în ridicolul domn pe marele actor, al scenei, în primul rând, Fabrice Luchini, cu teatralitatea sa stilizată, în care manierismul însuși este o sursă de umor. Dicția,vocea lui Luchini, modalitatea sa de a rotunji cuvintele sunt obiect de studiu. Pentru mulți, el întruchipează panașul limbii fanceze.

[citeste si]

Sunt convinsă că, în cazul filmului de față, unele dintre aceste cuvinte au fost plasate, repetate în replici, doar pentru a-i da actorului prilejul să rostească faimoasele sale „s-uri": glissin, pissin (transcriu fonetic). Compoziția de burghez ramolit, vios în decreptitudinea sa, îmbătat de tot ceea ce vede, se ia la întrecere cu cea a Juliettei Binoche, aproape de nerecunoscut în mătușa căzuă din lună, cu gesturi de mare tragediană în exil, desfigurată de soarta tristă până la semăna cu o găină chioară. Autorul mărturisește a nu se fi complicat deloc cu secretele comediei.

Pentru el, „comicul este simplu, o modalitate de a exprima vizual și mecanic realitatea condiției umane". Așa o fi, dar mare lucru nu spune când se apucă de dat explicații. Din fericire, autorul ne convinge pe ecran. Presa franceză vede, deja, în, Bruno Dumont un câștigător.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News