Cannes 2016. Un palmares dezamăgitor prin inegalitate
Rar palmares care să întrunească aprobarea și admirația generală. La urma urmei, el este rezultatul unor opțiuni subiective ale unor jurați solicitați să dea verdicte, oameni despre care nu vom ști niciodată pentru ce anume se află acolo.
Pentru că sunt profesioniști, pentru că sunt celebri, sunt frumoși etc?. Cred că nici festivalul nu deține adevărul. De la o vreme, nu mai face apel la personalități aparținând altor domenii decât cinematograful, nu mai cheamă scriitori, artiști plastici, muzicieni. La critici a renunțat de mult, de vreo douăzeci de ani, de când ni s-a spus că un juriu trebuie să aibă glamour. Or, numai farmec nu au criticii de film. Și atunci, a sporit numărul actrițelor-staruri. Ce iese, am văzut. Nu mai departe de anul acesta.
Demult nu am mai asistat la pronunțarea unui palmares atât de inegal. Câteva alegeri apropiate de buna primire a filmului în timpul festivalului, alături de altele surprinzătoare prin inadecvare. Se înțelege că un festival poate lansa, uneori, valori care au fost trecute cu vederea, dar nu poate impune cu forța unor premii prestgioase ceea ce părea destinat eșecului.
Pentru a nu mi se reproșa că aș cârcoti chiar acum, când Cristian Mungiu a luat Premiul de regie ex aequo cu Olivier Assayas, voi reaminti că Bacalaureat a fost unul dintre cele mai aplaudate filme ale acestei ediții, în timp ce Personal Shopper a fost singurul film huiduit. În aceste condiții, mi se pare că pelicula franceză, cu a cărei cădere chiar autorul părea a se fi împăcat, a venit ca o căpușă. "Nu se poate imagina două filme mai diferite - scria Liberation - unul un tablou al societății românești contemporane, coruptă până în miezul bunelor sale intenții, altul o dematerializare a ființelor, un schimb de afecte sub formă de peliculă cu fantome".
[citeste si]
După ce Juste la fin du monde al răsfățatului canadian Xavier Dolan a fost socotit de majoritatea comentatorilor drept cel mai isteric film al festivalului, traversat de urletele, țipetele unor indivizi ai aceleiași familii. îl regăsim câștigător al Marelu premiu (le Grand Prix), spre bucuria autorului care declara: "prefer nebunia pasiunilor înțelepciunii indiferenței" Frumos spus, numai că, pe această temă; așteptau la rând filme mult mai bune, Loving, al lui Jeff Nichols, bunăoară.
Am impresia că juriului i-a plăcut zgomotul, agitația, atmosfera pop, spre bucuria regizoarei engleze Andrea Arnold, aflate la prima ei producție realizată peste ocean, American Honey. Este a treia oară când își atrage Premiul Juriului. Am putea merge din recompensă în recompensă, până am ajunge la Palme d Or, atribuită lui Ken Loach pentru I. Daniel Blake. Cineastul englez intră, astfel, în clubul deținătorilor de două trofee supreme, după succesul de acum zece ani cu The Wind that Shakes the Barley.
"Film de stânga pentru spectatorii de dreapta", cum fost numit, laureatul din acest an readuce în discuție tema menirii unei Palme... Ce anume premiază ea? Politicul? Dacă ne gândim și la anul trecut, la Dheepan, s-ar zice că da. Sau esteticul, inovația, îndrăzneala? Dacă ne gândim la două dintre cle mai iubite filme ale acestei ediții, apreciate ca atare în cronici și deținătoare ale unora dintre cele mai mari note, Sieranevada de Cristi Puiu și Paterson al lui Jim Jarmush, s-ar zice că nu. Amândoi autorii fac parte din familia celor își propun tacit pariuri estetice și le duc până la capăt.
Multor colegi străini nu le-a venit să cread că cele două filme nu și-a găsit locul în palmares. Este păcat, pentru că ultima imagine a unui festival riscă să devină una a compromisului călduț dintre cei chemați să-și spună cuvântul.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
