EXCLUSIV  Cannes 2018. Cate Blanchett: Nu suntem pentru a da Premiul Nobel

Cannes 2018.

Înaltă, cu două capete peste Scorsese când au apărut împreună pe scenă, suplă ca un lujer, iradiind eleganță și mare clasă cu fiecare gest, uluitoarea actriță australiană Cate Blanchett, președinta juriului, are limba ascuțită. Iar atunci când crede că nici cuvântul răspicat nu e deajuns, își stăpânește cu grație ușoara iritare.

Era de așteptat ca la conferința de presă a juraților, sau în timpul altor întâlniri cu ziariștii, cunoscute fiind opțiunile ei militante pentru drepturile femeilor, interesul pentru ceea ce se întâmplă în convulsionata noastră lume, să fie asaltată cu întrebări pe această temă. A răspuns ce a răspuns, uneori și în numele coechipierilor săi, despre ce înseamnă să reziști, astăzi, dar a ținut să ne anunțe : „Nu suntem aici pntru a da Premiul Nobel pentru pace".

A trecut ca și cum nu ar fi înțeles prea bine citatul din Mao Tze Toung cu care Robert Guediguian, membru în juriu și el, ne-a lăsat fără suflare: „Arta trebuie să fie cu un pas înaintea poporului, dar numai cu un singur pas".

Citeste si: Cannes 2018. Nu e pace sub palmieri

Cum bine spunea cineva, probabil că din mai 68 în Franța nu au mai fost pronunțate cuvintele marelui cârmaci. Cate Blanchett a preferat să fluture steagul echității în drepturi a suratelor. Însăși istoria Cannes-ului poate fi un argument. O singură femeie deține Palme d‚Or, Jane Campion. Nici în Comitele de selecție nu au fost incluse femei, ca în atâtea alte domenii. Au existat întotdeauna femei puternice – spune ea – dar nu au putut sau nu au știut cum să-și folosească puterea, pentru că sistemul nu le susține. Ne-a asigurat că deciziile finale în privința palmaresului nu vor fi politice, ceea ce nu exclude ca discuțiile să fie „politizate".

Nu ne rămâne decât să ne imaginăm cum ar decurge dialogul dintre australiancă, regizorii Denis Villeneuve (Canada), Andrei Zviaghințev (Rusia), Robert Guediguian (Franța), cântăreața din Burundi Khadja Nin, actrița americană Kristen Stewart, fosta adolescentă din saga Amurgul, scriitoarea și producătoarea Ava Duvernay, americană și ea. Altfel, la amintita conferință de presă, între două secvențe militante, s-au strecurat și obișnuitele banale întrebări despre ceea ce impulsionează mai mult alegerea unui film și nu a altuia, sentimentul sau rațiunea.

Am primit asigurarea că jurații vor avea „o privire de artiști, nu de critici". Nu pot să spun că mi-a făcut mare plăcere să aud aserțiunea, și nu din orgoliu profesional, ci pentru că, pur și simplu, nu cade bine în acest moment, în care cel mai mare festival cinematografic din lume vrea să se redefinească, să facă pași către o altă epocă, iar raporturile cu presa sunt mai tensionate ca oricând. Mai bine să nu spun ce-mi aud urechile. Oricum, gândurile înnoirii sunt însoțite de o vizibilă neliniște.

[Citeste si]

Poate de aceea ieri seară, pe marea scenă Lumière, pentru prima oară, maestrul de ceremonii, actorul cu veche experiență în materie, Edouard Baer, a avut un insolit coprezentator: pe însuși directorul artistic Thierry Frémaux care i-a prezentat pe membrii juriului în stilul său vivace, colocvial. I s-a alăturat, fără a urca p scenă, stând doar în preajma primului rând de scaune, la un pahar de whisky cu același Edourd Baer, președintele festivalului, domnul Pierre Lescure. Nu știu cine a avut ideea acestei scenete destul de stânjenitoare.

Și-l imagineză cineva pe Gilles Jacob, fostul președinte, omul care a construit Cannes-ul modern, omul ca a inventat Un certain regard, Camera d, Or și Cinéfondation (astea da inovații), în asemnea mici histrionisme? Dar, poate că drumul către altceva trece și prin astfel de încercări nesigure. Poate că așa se construiește viitorul, în mod cert obsesia Cannes-ului de acum, căci trecutul chiar pare a nu mai avea preț.

Acum două zile a murit Pierre Rissient, cinefilii știu despre cine este vorba, criticul care l-a consiliat din umbră, ani de zile, pe Gilles Jacob. Nici un moment de aducere aminte, Cât despre evocarea celor 50 de ani câți au trecut del evenimentele din .mai 68, când festivalul a fost întrerupt, probabil s-a considerat suficient afișul cu Belmondo și Karina în Pierrot le fou și includerea lui Godard în competiție, cu un film despre lumea arabă, Livre d' images.

Slabă nădejde ca maestrul, în vârstă de 87 de ani, să onoreze cu prezența sa festivalul. De altfel, a și spus că nu poate veni, atâta timp cât un anume El nu se poate deplasa și, fără El, nu se mișcă. El - este cățelul Roxi. Mâine – despre primele filme văzute, inclusiv cel din deschidere, Todos lo saben.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News