EXCLUSIV  Cannes 2018. Un palmares grijuliu

Cannes 2018. S-a discutat atât de mult în presă, în ultimele zile, s-au exprimat atâtea îngrijorări în legătură cu fatalitatea acordării cu orice preț a Palmei d' Or unei cineaste, pentru a răscumpăra lungul răstimp al absenței feminine de pe cel mai înalt podium, încât e de crezut că recursul la echilibru s-a impus.

Cu atât mai mult cu cât era evident că nicio autoare nu ieșise din rând. Dacă s-ar fi întâmplat să fie, nimeni nu ar fi avut nimic împotrivă. Drept care, până la urmă, palmaresul juriului condus de Cate Blanchett - îmbrăcată în roșu și negru, cu un imens fluture purpuriu care îi acoperera tot spatele - apare ca unul întors pe o parte și pe alta pentru a împăca, atât cât se poate, pe toată lumea.

Cannes 2018. O Palme d'Or pentru libaneza Nadine Labaki, cu al său Capharnaum, ar fi fost un gest prea exagerat, Premiul juriului – socotit suficient, aplaudat în sala de gală, ușor fluierat în cea a presei, de unde ziariștii vedeau transmiterea serii de închidere. Ne-am convins încă o dată, dacă mai era nevoie, cât circ se adună într-un festival. Pe covorul roșu, înainte de a intra să-și ocupe locurile, Terry Gilliam făcuse ca toți dracii, dansase cu Olga Kurylenko, dirijase echipa filmului său Cine l-a ucis pe Don Quichote, pentru ca, imediat, prima urcată pe scenă, actrița italiană Asia Argento, chemată să înmâneze Premiul de interpretare, să ne mărturisească, ex-abrupto, cum în 1997, la Cannes (avea 21 de ani), a fost violată de Harvey Weinstein.

După care, uitându-se încruntată în amfiteatrul Lumière, parcă pentru a descoperi posibili infractori, a amenințat: „Știm cine sunteți. Nu vă vom lăsa să vă mai faceți de cap". Stânjeneală în sală, la fel și pe scenă, până și Cate Blanchett nu părea a se simți foarte confortabil. Dar să ne întoarcem la palmares.

Vezi și: Cannes 2018. America de ieri și de azi

Ar fi fost un curaj prea mare să acorde la Palme lui Godard, pentru mereu provocatoarele sale idei despre lumea în care trăim, pentru nebunia asociațiilor din le Livre d'image, drept care juriul a cerut direcției festivalului permisiunea de a dubla premiul suprem cu o Palme specială, ceea ce s-ar vrea altceva decât un premiu onorific, cum au mai fost destule până acum. După cum,ar fi fost nevoie de același curaj pentru un comportament de puri cinefili.

Familia fericită din filmul regizorului japonez laureat

Acea splendoare de film, Burning, al sud-coreeanului Lee Chang dong a fost cu totul ignorat. Din fericire, juriul Fipresci (al criticii internaționale), cu Michel Ciment în frunte, i-a acordat premiul său, ceea ce, nu știu dacă poate fi o reparație, dar măcar spune ceva despre rolul criticilor. Juriul mare s-a achitat de datoria de a răsplăti un film de artă, acordându-i lui Pawel Pawlikowski, autorul Războiului rece, Premiul pentru regie.

Cannes 2018. Fericit, mult mai mult decât fanii săi care l-ar fi vrut cu ramura de palmier în brațe, cineastul polonez mărturisea la aceeași conferință de presă: „Când filmezi în noroi, în zăpadă, ultimul lucru lacare te gândești este la Palme d' Or.Deja este minunat să fii selecționat. Apoi, proiecția cu publicul a fost formidabilă. Sunt fericit că un film care vorbesște despre Polonia a emoționat atâta lume. Sper ca el să arate calea și altor autori polonezi, să-i impulsioneze a merge mai departe, căci nu amai rămas aproape nimic din marele cinematograf polonez".

Odată rezolvată poziția lui Pawlikowski în palmares, a fost mai ușor să se acorde la Palme unui film cu audiență populară, dar apreciat și de critici, Shoplifters (Une affaire de famille, titlul francez), al japonezului Kore-eda Hirokqzu. Ca să zic așa, nu s-a mârâit decât pe la colțuri. Premiile celelalte erau de așteptat: Grand prix lui Spike Lee, combatantul, pe cărui cachetă scria Blacke și datoria de serviciu, al cărei instrument a fost de data aceasta Premiul pentru scenariu, împărțit între Alice Rohrvacher cu Lazzrao felice și iraniana Nader Saeivar, colaboratoarea lui Jafar Panahi la 3 faces.

Cannes 2018. Cu totul și cu totul bine primite Premiile de interpretare: Samal Yesliamova pentru rolul din Ayka al regizorului Serghei Dvorțevoi din Kazahstan, o mică Rosetta fraților Dardenne cu destin și mai amar și Marcello Fonte, eroul lui Matteo Garrone din Dogman. Fâstâceala, emoțiile acestuia au crescut și mai mult, în clipa în care modestul om care pare a fi actorul, s-a trezit cu Roberto Benigni lângă el, pe scenă, mai mult țipând - ca întotdeauna - decât vorbind, aproape sufocându-l pe bietul laureat. Una peste alta, ar fi putut să fie și mi rău, comenta cineva, analizând palmaresul.

Cineastul polonez Pawel Pawlikowski distins cu Premiul pentru regie

„Nu s-a lăsat cu vărsare de sânge - avea să spună Cate Blanchett la conferința de presă, imediat după acordarea premiilor. S-a discutat cu calm, chiar dacă e dureros să renunți la unele filme.Totul s-a petrecut într-o atmosferă de colegialitate". Unul dintre bărbații din juriu, poate cel cu cea mai mare greutate, Andrei Zviaghințev, a declarat că, în judecățile sale, nu a putut să uite statutul său de profesor.

Nu știu cum ar fi arătat palmaresul fără el. Cate Blanchett a avut, pe lângă alte însușiri reclamate de condiția unui președinte de juriu la Cannes, într-un an dificil, a avut, spuneam, și cochetăria sau șiretenia de a-i uimi pe ei din Est învățând perfect pronunția numelor lor și a titlurilor de filme. Recunosc că am rămas uluită când am auzit-o spunând Zviaghințev fără cea mai mică ezitare, ba punând și accentul unde trebuie, pe a, sau amintind titlul Războiului rece în poloneză, Zimna vojna, ca o varșoviancă. Mare clasă!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News