Cannes 2021: Aroma virusului
Credeți, nu credeți, titlul de mai sus nu a aterizat în pagină stârnit de vreo poftă de răzbunare ironică, la capătul kilometrilor de peliculă înghițiți. Pur și simplu astfel sună un vers din filmul lui Apichatpong Weerasethakul, Memoria, văzut în penultima zi și, mai departe, recitatorul mai zice ceva și despre parfumul unei bacterii care atacă orhideele.
Pentru asta a venit la Bogota eroina Jessica (Tilda Swinton străvezie și ușor abulică), pentru florile junglei, dar și pentru a găsi o eventuală explicație a unei ciudate halucinații auditive: un zgomot, un Bang descris a fi precum „căderea unei mingii de beton într-un puț metalic încojurat de apă”. Se lecuiește ori ba, nu are mare importanță, pentru cineastul thailandez (Palme d, or în 2010 cu Unchiul Boonmee...) nu poveștile au importanță ci magia locurilor care le ascund.
Chiar dacă a părăsit Thailanda natală, fascinația junglei a rămas aceeași, Columbia oferindu-i un generos substitut. Freamătul vegetației, tremurul aerului, insistența pe atingerea mâinilor pentru a transmite esența spiritului, captarea sunetelor ca într-un fel de arhivă cosmică, lentoarea ritmului acceptată ca o promisiune a unui mister ni-l aduc aproape pe Weerasethakul, cineastul desprins de contingent, poetul junglei, cum i- spus oarecum reducționist. Fără a avea solemnitatea fastuoasă a trecutelor sale filme, vraja lor greu de captat în cuvinte de, Memoria este mai aproape de ceea ce așteptăm de un film de festival.
Vezi și: Cannes 2021: Nanni Moretti – alte camere, alte voci
Cu un start mai puțin fixat în retorica dramaturgiei atinsă de prudența academică, și filmul regizoarei Ildiko Enyedi Ungaria Povestea soției mele ar fi intrat în cercul titlurilor pe care se juca o carte bună. Ecranizare după un roman celebru, pentru mulți o culme a literaturii ungare, semnat de Milan Fust și publicat în 1942, filmul păstrează din câte se pare trama impusă de literatură. O dragoste născută sub zodia contratimpului, dintre un căpitan de cursă lungă și o misterioasă mondenă în anii 20 ocupă cele șapte capitole al peliculei, fiecre corespunzând unui sentiment dominant în furtunoasa lor relație.
Margherita Buy în 3 etaje
Actori buni, Nigis Naber, Lea Seydoux, Louis Garrel, o imagine stilizată a directorului de fotografie Marcel Rev și, totuși, respirația rămâne inegală. Parcă niciodată nu a fost atât de anevoie să ne jucăm de-a ghicirea palmaresului ca acum, când numai câteva ore ne mai despart de aflarea lui. Cu toată aglomerarea competiției cu adaosuri de titluri până la atingerea numărului de 24, nu se poate spune că a țâșnit vreunul al cărui nume să circule ca o posibilă Palme d or.
Nu sunt singura căreia selecția i s-a părut a descinde dintr-o recoltă nu tocmai bogată, deși acumula roadele a doi ani. Să fie efectele pandemiei care a pus bețe în roate industriei cinematografice? Să fie de vină și discutabila opțiune a organizatorilor de a include în competiție filme de nișă, de gen, cu interes restrâns?
Am asistat, fără doar și poate, la o revărsare de generozitate a gazdelor, tradusă printr-o prea mare îngăduință, acolo unde se impunea exigența. Rareori am fost martora unor huiduieli prelungite, cum au răsunat ieri seară după proiecția cu filmul lui Bruno Dumont, France. Cineastul francez, unul dintre numele reprezentative ale generației sale, premiat cu ani în urmă, nu trebuia lăsat să se compromită cu penibila istorisire a măririi și decăderii unei ziariste star TV, pe nume France, de unde și titlul ambiguu al unei cronici: Biata France.
De-a dreptul stânjenitoare strădaniile unor comentatori care au strâmbat din nas la filmul lui Nanni Moretti 3 etaje, de a îmbrăca eșecul lustruit de acum în formule pompoase. Nimeni nu are vreo idee despre eventualele preferințe cinefile ale membrilor juriului, habar nu avem ce-i place, de exemplu, cântăreței Mylene Farmer.
Actrita mexicană Arcelia Ramirez în filmul La Civil
Mulți se întreabă dacă nu cumva Haut et court, un film conceput de Nabil Ayouch ca o lungă lecție despre muzica și atitudinea rap, nu ar avea chiar o dedicație: președintele juriului, Spike Lee, iubitor de rap, cu tot cee ce conține el ca expresie a mâniei sociale și politice. Țncă puțin și vom vedea.
Până atunci, să ne bucurăm de succesele tinerilor noștri cineaști în secțiunile Un certain regard, respectiv Cinefondation, care întotdeauna își anunță câștigătorii înaintea marelui Palmares: Teodora Ana Mihai se poate mândri cu un Prix de l, Audace, (al Îndrăznelii), pentru La Civil iar studenta Carina-Gabriela Dașoveanu (UNATC) cu Premiul al 3-lea ex aequo pentru În oraș circulă scurte povești de dragoste.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
