Cannes 2021: Basic Instinct s-a mutat la mănăstire
O bucurie să deschizi dimineața ziarul și să afli că majoritatea îmbolnăvirilor cu Covid din Franța aparțin speciei numite Delta, cunoscută ca fiind mai iute de picior. Mai că ne-am ruga să se întâmple vreun miracol și să nu mai auzim de virus, dacă filmul atât de așteptat, Benedetta, al lui Paul Verhoevn, nu ne-ar fi dat de înțeles că nu există minuni.
Cineastul olandezo-american a construit un somptuos edificiu baroc, în care iconoclastia se înfrățește cu îndurarea divină, păcatele de moarte cu umilința iubirii, trădarea cu pocăința, lașitatea cu răscumpărarea. Artistului care, acum 27 de ani, zguduia Croazeta și, mai apoi, toată suflarea cinefilă cu Basic Instinct, o carte precum Benedetta, între sfântă și lesbiană, a istoricului American Judith C. Brown nu se putea să nu-i șoptească ceva. Sexul și violența, teme predilecte ale universului său, proiectate pe fundalul mereu ispititor al unei lumi închise, cum este cea a spațiului mănăstiresc, își pot revendica acum și înscrierea într-un gen bine configurat.
Să-i spunem cel al denunțării totalitarismului în instituțiile religioase, gen care a adunat titluri celebre, precum Maica Ioana a îngerilor (J. Kawalerovicz 1963), Călugărița (Rivette 1966), Scrisorile de dragoste ale unei călugărițe portugheze (Jesus Franco 1973). Îl putem adăuga și pe Cristian Mungiu cu Dincolo de dealuri, din 2012. Să spunem că toate aceste referințe ar putea fi circumscrise unei arii soft, interesantă pentru iubitorii clasificărilor cu orice preț.
Vezi și: Cannes 2021: Un aisberg pentru fericirea noastră
Provocatorul din Paul Verhoeven descinde mai degrabă din Diavolii lui Ken Russel 1971, căci numai acolo Christos era văzut ca obiect al dorinței carnale. Dacă aș fi început aceste rânduri cu dezvăluirea secvenței despre care în mod sigur se va scrie tot atât de mult pe cât s-a insistat pe celebra încrucișare a picioarelor lui Sharon Stone din Basic Insinct, ar fi putut să pară o neăbdare de a comunica senzațonalul.
Destui ziariști nu au rezistat ispitei. Am amânat-o cu bunăștiință, pentru a nu minimaliza filmul oricum vulnerabil într-o epocă din ce în ce mai dispusă la ipocrite sentințe, cum este a noastră. Da, ceea ce vedem pe ecran poate îndemna la ducerea mâinilor la ochi: o tânără călugăriță cioplește statueta Fecioarei Maria până când lemnul devine ceea ce în sex-shopuri se numește dildo, gode în franceză, simulacru de organ masculin.
Asistăm la întreaga operațiune a penetrării, la extazul aferent, scene urmate de voluptoase întâlniri, să le zicem poetic, saphice. Dar ar trebui să ai tot timpul ochii închiși, ca să nu iei seamă la revoltătoarea negociere, ca la piață, a prețului intrării ca novice în mănăstirea altfel identificată în istorie ca fiind unul dintre locurile preacucernice din Toscana secolului al XVII-lea, Pescia. Cei scăpătați nu au ce căuta aici, fiicele lor sunt respinse, chiar dacă viața în familie este un coșmar: “Nu suntem o instituție de binefacere” răspunde cinica maică stareță, interpretată de Charlotte Rampling ajunsă la apogeul carierei ei, când te poate strivi cu o singură privire.
Nimeni nu are încredere în nimeni, delațiunea, lupta pentru putere, pânda răzbunării sunt la ele acasă ca și dincolo de porțile mănăstirii, printre mireni. Te întrebi și, probabil, aceasta ar fi și miza filmului, dacă într-o astfel de lume chiar sălășluiește credința. Poate vinovata de toate relele, Benedetta – remarcabiă actrița belgiană Virginie Efira -este chiar singura care chiar se închipuie de-a dreptul logodnica lui Christos, așa cum a fost educată de mică.
Un Christos ce-i bântuie visele precum un cavaler din povești dar, vai, asexuat. Un Christos care îi ascultă rugile și ferește cetatea de asaltul ciumei bubonice. Până în ziua în care reprezentantul papal sosește pentru a instala ordinea, aducând cu el nu numai instrumentele torturii ci și cumplita molimă. Se poate glosa mult pe marginea acestui film deconcertant, din care nu lipsește luarea în răspăr a celor sfinte (s-a râs de câteva ori la aparițiile christice).
Primele comentarii ale criticilor francezi sunt destul de reținute. Surprinde ușoara stinghereală a comentatorului ziarului Le Monde, mereu așteptat, plutind vag prîntre adjective banale inspirat, provocator, minunat. Evident, la polul opus, Liberation face a ceea ce știe el mai bine, în cazul de față să răspundă unei blasfemii cu o alta, al cărei titlu implică, de amorul artei, cum se spune, prietenii americani, parodiind motoul official al Statelor unite, In gode we trust. Ce va să zică gode, v-am spus.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
