Cannes 2021:  Moartea vine cântând

Inspirată inițiativă, au spus cârcotașii, doar de acolo ne-am pricopsit și cu Covidul. Dacă mai amintesc și plăcerea unor ziariști de a vorbi despre scuipătoarele cinefile , s-ar zice că lumea face haz de necaz, mai exact că are chef de glumă, de bună dispoziție. Cu atât mai mult cu cât primele filme văzute ne-au adus în fața ochilor imaginea morții, a celei venite ca o amenințare din partea celor de la care nu te aștepți sau a celei dorite, implorate ca o eliberare. Chiar filmul inaugural al acestei ediții, amintitul Annette al lui Leos Carax, a fost o spectaculoasă capcană inundată de muzică. Un grup de artiști se îndreaptă către locul de muncă, trecătorii, viitorii spectatori le întind din mers hainele de scenă, într-una dintre mai frumoase

secvențe despre miracolul contopirii prin artă văzute vreodată, încheiate cu o îngenunchiere, precum la intrarea într-un templu. Dar   vai, în acest templu dragostea este subminată de invidie, de neacceptarea succesului fie el și al ființei iubite. Soluția – asasinarea femeii care se întîmplă să fie și mama copilului protagonistului devorat de gelozie profesională.    Dacă respingem raportările de ordin psihologic, iar genul impune asta, vom accepta paradoxul iubirii subminate de gelozie profesională.

Cu atât mai mult cu cât Carax este un artist bântuit de ideea morții ceea ce explică și incredibilele sale retrageri din viață, pur și simplu. În apropae treizeci de ani de la debut, a realizat numai cinci filme. Acum, la 60 de ani, ne-a apărut caun copil îmbătrânit, rătăcit, chiar dacă se afla sub protecția minunaților săi actori, Adam Driver și Marion Cotillard. Amândoi supuși exercițiului deloc ușor de a juca prefăcându-se că ar cânta. Și cineastul israelian Nadav Lapid ne păcălește puțin, atunci promite încă din titlu, Genunchiul lui Ahed, o trimitere la cunoscutul Genunchiul lui Claire, al lui Rohmer.

Ceea ce începe ca o obișnuită pregătire a unui film, cu tot ceea ce implică el – casting, reperaje – se rostogolește într-o furiosaă diatribă împotriva instituțiilor statului, împotriva guvernului care nu iubește ființa umană, a ministrului culturii care nu iubește cultura, armatei care hrănește ura, trădarea, lașitatea. Un torent de invective a căror violență este amplificată de un montaj convulsiv, ale cărui cadre arcă sunt tăiate cu barda. Am remarcat și aici, ca și în precedentul film, cât de mult a pus stăpânire pe arta fimului estetica proprie publicității, cu logica sa deconcertantă. In sfîrșit, un al treilea titlu din competiție, Tout s,est bien passé (Totul s-a petrecut bine), al lui François Ozon, vorbește despre o moarte blândă, dureroasă pentru cei care rămân, mai ale când aceștia încuviințează eutanasierea unui om drag.

Tandrețea ușor comică a raporturilor dintre fiica cea mică, fost copil năbădăios, devenită peste ani preferata tatei, și părintele gata să-și facă înainte de marea călătorie o autocritică în doi peri, induce poveștii o delcatețe specifică, de altfel, creației lui Ozon. Ce-i drept, a beneficiat și de o bază literară remarcabiă, romanul autobiografic al regretatei scriitoare Emmanuele Bernheim. Nu știu cât îi seamănă la chip cea care o întruchipează, Sophie Marceau, dar sensibilitatea actriței, mulți ani cantonată în roluri adolescentine, parcă este mai evidentă la maturitate.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News