Cannes 2021: Nanni Moretti – alte camere, alte voci
Se pare că frumoasa poveste de dragoste dintre marele cineast italian și festivalul de la Cannes, începută cu multă vreme în urmă, în 1978, când se lansa cu explozivul Ecce bomba, se va încheia acum.
De-a lungul vremii, Moretti a fost, în linie strict cinefilică, unul dintre fiii mult iubiți ai cu Croazetei care l-a văzut, în 1994, plecând acasă cu Premiul pentru regie dobândit de insolitul Caro diario, apoi, fix acum două decenii, cu o Palme d ,or pentru Camera fiului. Toatele titlurile ce avseau să urmeze vor avea premiera la Cannes, Caiman, Habemus Papam, Mia madre, ultimul, din 2015 izbutind să încețășeze ochii multora, chiar și ai criticilor nu prea înzestrați cu darul lacrimior.
Era Moretti pe care toată lumea știa de unde să îl ia. Este lesne de înțeles interesul enorm cu carea fost așteptat acest 3 piani (3 etaje), cu atât mai mult cu cât autorul părăsea pentru prima oară obișnuitul său teritoriu de pornire, alfel spus renunța la a mai pleca la drum înarmat cu un scenariu bazat pe propriile sale idei.
Se muta în câmpul literar al altuia, în cazul de față - proza scriitoruli israelian Eshkil Nevo. Nu mă îndoiesc că mulți s-au repezit să caute volumul 3 etaje, pentru a descoperi ce anume ar fi putut să-l seducă pe italian. Filmul a fost gata pentru Cannes-ul anului trecut, a urmat ceea cea știm cu toții și, poate ceea ce nu chiar cu toții: Moretti a reuzat Mostra venețiană a prietenului său, președintele Alberto Barbera, de dragul mitologicului Cannes.
Vezi și: Cannes 2021: Tatăl meu, acest antierou
Umblă zvonul că unii membri ai guvernului italian l-ar fi îndemnat să pună filmul la congelator, în așteptarea festivalului ce va să vină. Și a venit. Dezamăgire în tabăra multor critici. Nu mă număr printre ei, chiar dacă recunosc că subtilitatea psihologică a relațiilor dintre personaje nu guvernează fiecare dintre multele întâlniri, ciocniri, respingeri ale ființelor ce traversează ecranul. Cineastul a modificat structura materialului literar. În carte, eroii celor trei nuvele, respectiv locuitorii celor trei etaje nu se întâlnesc.
Moretti le împletește destinele, îi adună în aceeași țesătură cu stratificări limpezi, le impune să circule de la un etaj la altul fără a le anula dreptul discutabil sau nu, de a rămâne, fundamental, indivizi închiși în propria lor cochilie.
Moretti iubește forfota personajelor, dar nu uită să lanseze întrebările care l-au neliniștit întotdeauna: despre vinovăție, justitție, responsabilitatea propriilor opțiuni, greutatea paternității. La unul dintre etaje locuiește un părinte inflexibil în exercitarea autorității, la altul – un tată compulsiv, obsedat de o posibilă agresare a copilei sale de cinci ani, ultimul cat revenindu-i unui cap de familie mai tot timpul absent.
Greul echilibrării relațiilor din fiecare familie, al atenuării tensiunilor, al îndulcirii vieții de fiecare zi revine mamelor și nu este exlus ca această dihotomie să fi fost percepută ca una prea didactică. Cuvintele lui Moretti din timpul conferinței de presă: „ ce bărbații înnoadă, femeile dezleagă”. Iar când ele au chipul minunatelor actrițe Margherita Buy și Alba Rohrhvacher nu se poate să nu-ți spui că aproape nici nu mai nevoie de niciun scenariu.
Imagine din pelicula "Tre piani"
I s-a reproșat lui Moretti brusca aliniere la ceea ce critica numește vechea școală, uitându-se că o bună parte din facinația cinematografului său este alimentată tocmai de refuzul de a a-și construi un stil care să ia ochii. Îmi aduc bine aminte că acum câțiva ani, tot aici, la Cannes, cineastul mărturisea: „Cine nu caută stilul găsește adevărul. Cine îl caută găsește moartea”.
Nu știu cum va trăi cineastul această receptare din parte unor critici pe care îi cunoaște bine. Nu știu dacă îi va trece cheful de a mai fi la Cannes, pentru că “festivalul le întrece pe toate celelalte- după cum spunea înaintea premierei. Aici totul este luat în serios”. Atât de serios, uneori, încât unii comentatori nici s-au străduit să amintească numele scriitorului Nevo în cronicile lor.
Moretti a apărut la conferința supărat cum nu l-am văzut niciodată. A salutat absent, cu o mică fluturare de mână abia perceptibilă, nu a zâmbit deloc iar la întrebarea nu tocmai amicală dacă a citit primele cronici, ne-a oferit un răspuns-mărturisire: „Cu 45 de ani în urmă, când am încept această meserie și multă vreme după, stăteam până la trei dimineața să citesc tot. Acum am o relație cu presa mult mai relaxată”. Creadă cine vrea.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
