EXCLUSIV  Cannes 2023:  Un palmares (aproape) bănuit

De data aceasta nu avem niciun motiv imediat de nemulțumire. Ruben Östlund, el însuși de două ori deținător al trofeului suprem –ultima oară anul trecut, cu Triunghiul tristeții – s-a descurcat mai mult decât onorabil, în fruntea unei echipe de jurați destul de eclectică.

Ne-am  întrebat la început ce fel de președinte va fi zeflemitorul suedez, într-o epocă în care festivalurile, cu precădere cel de la Cannes, proclamă drepturile parității, ale diversității, cu toate consecințele lor. Nu avem de ce să-l bănuim că și-ar fi aplecat urechea pentru a auzi mai bine refrenele zilei, sub ale căror auspicii  s-a deschis , de altfel, Cannes-ul: recunoașterea drepturilor femeilor.

Anatomia unei căderi, chiar a fost filmul despre care s-a vorbit mult ca un posibil mare câștigător. Perfecta articulare a dramei unui cuplu de scriitori, minat, subteran, de nemărturisite inadecvări, poate chiar de invidie profesională, deschiderea către o judecată nuanțată, fără rigiditatea verdictelor a fost o evidență. Ce-i drept, cu Palme d’or în mână, autoarea a aterizat rapid în politică.

Actorii lui Kaurismaki au ridicat Premiul juriului

A ținut să-i omagieze pe cei care « au curajul unei contestări istorice, extrem de puternică, unanimă, a reformei ieșirii la pensie. Această contestare – a spus ea – a fost negată și reprimată în mod șocant. Schema unei puteri din ce în ce mai decomplexate se întinde în toate domeniile și cinematograful  nu face excepție. (…) Dedic acest premiu  tuturor cineastelor și cineaștilor și chiar celor  care nu apucă se lucreze.

Trebuie să le facem loc”.  Cei veniți de prin alte zări ale lumii, nu din Europa, nu au prea înțeles mânioasa izbucnire a Justinei Triet, mai ales că venea după confortul unui palmares cel puțin mulțumitor, care a provocat și câteva momente de entuziasm lăsate cu chiote de bucurie. Era de așteptat ca mica bijuterie  a lui Kaurismaki, Frunze moarte, să fie recompensat.

Premiul juriului a fost înmânat actorilor săi, autorul nemaifiind, din păcate, la Cannes. Proverbul cu cei din urmă ajunși cei dintâi s-a verificat odată cu strigarea numelui câștigătoruljui Premiului de interpretare masculină, Koji Yokashua, protagonistul filmului lui Wim Wenders Perfect Days. Proiectat în penultima zi a festivalului, orele  unui umil spălător de toalete dintr-un carteir din Tokio ne-au urmărit multă vreme.

Este atâta demnitate, atâta curățenie – și  nu fac un joc de cuvinte – atâta seninătate în munca lui de fiecare zi ! Nicio urmă de mizerie, de dispreț  pentru muncile de jos, cum am spune noi. Eroul execută o operațiune ca oricare alta, cu minuția proprie rasei lui, își drămuiște banii pentru a-și cumpăra cărți și casete cu muzică. Când mai are timp, filmează jocul umbrelor pe stradă.

Vezi și: Festivalul de Film de la Cannes 2023. Lista marilor câștigători

Splendidă lecție de înțelegere a micului loc al fiecăruia într-o lume care își vede de treburile ei, o lecție venită de departe și, care, cel puțin pe la noi, ar trece drept SF. Pentru că vorbim de actori. Oarecum surprinzătoare a fost opțiunea pentru a o desemna drept câștigătoare pe actrița turcă Merve Dizdar, din filmul lui Nuri Bilge Ceylan About Dry Grasses (Frunze uscate).

Nu pentru că nu ar fi avut merite, dar se aștepta un premiu mai mare cuvenit autorului. Aici, țintarul pe care îl are în față orice juriu -  chiar dacă neagă -  s-a înfundat. Excepționala actriță germană Sandra Hüller, protagonista celor două filme regăsite în palmares, amintitul L’Anatomie d’ une chute  și The Zone of Interest, al lui Jonathan Glazer (Germania), nu putea, prin regulamentul ultimilor ani, care interzice cumulul de recompense, să beneficieze de ceea ce i se cuvenea.

Aici juriul era neputincios și asta am înțeles, dar un premiu pentru regie  acordat filmului La passion de Dodin Bouffant, o somptuoasă plimbare, cu adăstări de vrajă culinară prin bucătăria unui faimos gastronom din secolul XIX, a stârnit nedumerire. Cineastul francez de origine vietnameză Tran Anh Hung, autorul frumosului Parfum de papaye  verde din 1993 și-a păstrat eleganța, dar mari virtuți regizorale nu am găsit. Juriul ar fi avut  unde să-și plaseze alte opțiuni.

Actrița turca Mefrve Dizdar

Au rămas în afara oricărei atenții trioul italian  Moretti-Bellocchio-Rohrwacher, ca să nu mai vorbim de “bătrânul stejar “ Ken Loach (am tradus titlul filmului său The Old Ooak), mereu ancorat în zonele fierbinți ale realităților conemporane, în cazul de acum – soarta imigranților ajunși în intoleranul Nord al Angliei.  Nu sunt singura care m-am întrebat cum ar fi arătat palmaresul acestei ediții dacă  Victor Erice  ar fi fost selecționat în competiție și nu expediat în destul de cețoasa secțiune Cannes Première.

După proiecție, Erice a publicat o scrisoare în ziarul țării sale El pais, în care își exprimă dezamăgirea nu atât de a  nu fi fost inclus în competiție, cât tristețea de a nu i se fi comunicat mai din vreme  soarta filmului său. Alții au avut acest privilegiu vezi cazul Catherine Corsini. Victor Erice, unul dinre marii cineaști ai lumii, autorul a două capodopere, Spiritul stupului  (El espiritu  de la  colmena , 1973) și acum,  Închide ochii (Cerrar los ojos), la distanță de 50 de ani – nu.

A aflat, odată cu tot neamul jurnalistic, decizia selecției, în ziua anunțului oficial.  Confuzul răspuns al delegatului general mai degrabă a umilit un creator  care, la 82 de ani, ne-a lăsat, deja, un  tulburător testament. Ziarul le Monde, unul dintre puținele, de altfel, care au relaltat cazul, a găsit de cuviință să revină, cu o a a cronică, pentru a spune, răspicat: Cerrar los ojos este o capodoperă. Absența greu de explicat, în deplină onestitate, din competiție, mi se pare una dintre cele mai triste pagini din istoria Cannes-ului. Cui i-a fost frică de Victoir Erice?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News