”Cazul Mircea Abrudean”, defectul genetic al Coalițiilor de guvernare în România

Chiar dacă ar exista o dispută în interiorul arcului guvernamental, mecanismul activat de Popescu este dovada unei crase incompetențe politice. Să ieși cu cearta în stradă, înainte să epuizezi toate formulele de împăcare, în liniștea apartamentului de bloc, nu înseamnă decât să te faci de râs, pe degeaba.

Care e obiectivul acestei ridicări de poale peste ochelarii din dotare? Vrea PNL să iasă de la guvernare după două zile de mandat și joacă la rupere, ca în 2014, când a spart USL fiindcă nu l-a vrut Ponta pe omul lui Antonescu, la Interne, adică pe Klaus Iohannis?  

Va accepta premierul să-și știrbească autoritatea, dând înapoi din prima lui săptămână la Palatul Victoria?

Pavel Popescu i-a făcut un mare rău lui Abrudean, fie din entuziasm juvenil, crezând că își ajută prietenul sau gruparea din care face parte în PNL, fie dimpotrivă, fiindcă a vrut să-l scoată în târg ca să-l umilească. Așa-zisele tensiuni din Coaliție vor fi uitate în câteva zile, însă Abrudean rămâne cu tinicheaua pe care i-a agățat-o Popescu de sacou.

Ies prost din treaba asta și cele două partide, presa speculând pe tema luptei pentru resurse și control în guvern, ies prost și Serviciile, expuse din nou speculațiilor pe tema ingerinței lor în viața politică, a influenței excesive asupra deciziilor etc.

Lipsa de inteligență politică a unuia aflat în treabă, ca Popescu,  nu e însă principala problemă relevată de cazul Abrudean.

De fapt, această situație explică foarte clar de ce nu rezistă guvernele de coaliție în România. De fapt, nici nu am avut până acum un guvern de coaliție în adevăratul sens al cuvântului, ci două-trei-patru mini-guverne: al PNL, al PSD, al UDMR sau USR, strânse sub stindardul unui premier sau altul.

Premierului numit nu i se dau variante din care să aleagă, în funcție de compatibilități sau orientări strategice, ci primește de la partid un singur nume, cu care trebuie să lucreze și dacă îi place și dacă nu, cu care trebuie să se înțeleagă restul echipei, dacă o putea ș.a.m.d.

Ca și cum la Națională echipa ar fi alcătuită astfel: se negociază numărul de jucători de la fiecare club și posturile care trebuie acoperite (fundaș central, portar, atacant etc) apoi clubul trimite jucătorul pe care îl aleg acționarii clubului, nu antrenorul Naționalei.  

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News