EXCLUSIV  Ce mașini conduceau scriitorii români. Paradoxul era cu Cezar Petrescu: El nu a condus niciodată, dar în romanele sale apăreau numeroase mărci de automobile

„Scriitorii români şi automobilul

Scriitorii din România au devenit destul de târziu proprietari de automobile. Dacă în 1906 Mateiu I. Caragiale admira, după cum îi scrie prietenului său Nicolae Boicescu, rezemat de bara „Casei Capşa”, un Dion-Bouton trecând pe Calea Victoriei, abia după Primul Război Mondial un alt prozator, Liviu Rebreanu, devine cel dintâi proprietar de maşină în cadrul breslei sale. Nu conducea el, însă, de-a lungul timpului, a fost posesorul câtorva automobile decente, achiziţionate la prima mână.

Liviu Rebreanu era unul dintre puţinii autori interbelici care trăiau efectiv din scris. Cel dintâi profesionist fusese Sadoveanu şi, în aceeaşi vreme, deşi veniturile sale proveneau mai mult din gazetărie, Arghezi. Sadoveanu nici nu putea fi imaginat la volan. Însă în cercul „Vieţii Româneşti”, în afară de Topârceanu – care a condus propria motocicletă cu ataş – a existat un proprietar de maşină în persoana lui Demostene Botez.

Gospodar şi bricoleur care, după interludiul monahal, practicase meserii manuale pentru scurt timp – fotograf, ceasornicar –, întocmai ca Panait Istrati, Arghezi a avut şi el automobil. Cobora în anii ’30 Dealul Mărţişorului, unde îşi construia noua casă pe un teren cu care îl împroprietărise Regele Carol al II-lea, la volanul unui Ford „cu mustăţi”. O maşină comună micilor negustori şi întreprinzători, puţin demodată, cumpărată probabil la mâna a doua... Mai târziu, adică după ce se va reconcilia cu regimul comunist, Arghezi va folosi maşinile Academiei, dar, la începutul anilor ’60, fiica sa Mitzura putea fi văzută la volanul unui automobil destul de pretenţios şi relativ rar la noi, tot un Ford, însă unul din gama engleză, Vauxhall, cu capacitatea cilindrică de 1600 cmc.

Fie şi în paranteză, merită menţionat că, în aceiaşi ani ’60, sculptorul Constantin Baraschi, despre care gurile rele spuneau că începuse modelajul proiectului de monument al soldatului sovietic de la Şosea cu câteva luni înainte de actul de la 23 august, se întorsese din Occident tot cu un Ford britanic, Zephir, un tip de o capacitate mai mare, cu bord lucrat în lemn şi pernele îmbrăcate în piele.

Tânărul G. Călinescu a fost şi el proprietarul şi conducătorul unui mic Peugeot, aşa că episodul automobilistic din Cartea nunţii izvorăşte cu adevărat dintr-o experienţă personală. Însă, în genere, moderniştii literari erau departe de performanţele unui Marinetti, care survola Triestul în avion şi afirma că un automobil este mai frumos decât Victoria de la Samothrace, ori de cele ale poetului italian Luciano Folgore, care îşi intitulase un volum de versuri Città veloce. În anii în care Paul Morand susţinea că poetul vremii trebuie să îşi scrie opera la volanul automobilului, E. Lovinescu, părintele modernismului de la noi, circula cu tramvaiul sau cu trăsura. Poeţii suprarealişti erau nişte tineri prea săraci, ca şi cei modernişti, pentru a putea visa la un automobil. Camil Petrescu, care îl aşeza pe Fred Vasilescu, personajul său, la volanul unei maşini puternice, nu a condus niciodată şi nici nu a deţinut un automobil. Peste ani, fiul său omonim, Camil, va deveni însă proprietarul unei reţele de taximetre de lux, la Washington D.C., întreprindere amestecând esteticul cu pragmaticul.

În romanele, unele comerciale, ale lui Cezar Petrescu apar numeroase mărci de automobile, de la popularele Forduri, care se asamblau în Bucureşti într-o sucursală a marilor uzine, devenită în anii comunismului „Automatica” din Floreasca, la legendarul Hispano-Suiza, maşină sport din anii ’20, un fel de Ferrari sau de Miura Lamborghini a epocii. Cezar Petrescu însă n-a urcat la volan, nici atunci şi nici mai târziu. Îi făcea plăcere, în schimb, să se fotografieze pe bancheta din spate a unui automobil snob şi nervos”, a scris Dan Ciachir.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News