Ce spune Eugen Mihăescu despre Andrei Pleșu
Jurnalistul Sorin Roșca Stănescu continuă seria articolelor dedicate fostului ministru al Culturii Adrian Pleșu. Într-un amplu material postat pe CorectNews, intitulat ”Autenticul grafician l-a mirosit pe filozoful deghizat. Pe Pleșu”, Sorin Roșca Stănescu folosește ”spiritul de observație și extraordinara intuiție” ale marelui grafician Eugen Mihăescu ilustrate în cartea ”Între linii”, pentru a portretiza adevăratele ”calități” ale lui Adrian Pleșu.
Potrivit artistului Eugen Mihăescu, în cele câteva zile avute la dispoziție pentru a-și revedea vechii prieteni, a avut ocazia să zărească în zona Pieței Dorobanți ”un personaj mic, gras, care traversa cu doua plase in maini, un fel de piticul Barba-Cot”, pe care prietenul în compania căruia se afla i l-a prezentat astfel: ”- Uite-l pe filozoful nostru, Andrei Plesu!”.
”Nu-l cunosteam, dar, dupa ce a sosit la New York, Irina Cajal mi-a pomenit numele lui de nenumarate ori. Mai tarziu, dupa 1988, cand am citit “Epistolarum” de Gabriel Liiceanu, mi s-a parut ca este o culegere de scrisori care seamana cu notele pe care cineva le-ar face pentru Securitate. Asa cum a insailat-o Liiceanu, cartea este o masturbare intelectuala a unor asa-zisi filozofi — Plesu fiind unul dintre ei — care sunt complet rupti de realitate. Marturisesc ca mi s-a parut plictisitoare lectura si nu m-am putut abtine sa ma gandesc, dupa cum erau formulate epistolele, ca Securitatea reusise sa strecoare in anturajul lui Constantin Noica niste tineri care incercau sa adune praful stelar din preajma ilustrului ganditor. Mai stiam despre Plesu ca era critic de arta si ca publicase o carte, o culegere (alta!) de cronici, care se numea… Cum dracu’ se numea?... Ceva gen Ochiul si timpanul… Aaa, nu! “Ochiul si lucrurile”! Cautasem cartea prin librariile din Bucuresti, dar nu stiam ca asemenea “marfa” se tine sub tejghea (“la vedere” se gaseau numai “operele” lui Ceausescu). Eram curios sa descopar cum scrie Andrei Plesu, daca descifreaza arta pe intelesul privitorului obisnuit si ii livreaza cheia operei sau se adreseaza, de fapt, colegilor de breasla pe care incearca sa-i impresioneze cu un limbaj sofisticat, incriptat, à la Haulica, mentorul sau. Eram constient ca se putea ca Plesu sa fie si el influentat de critica de arta franceza, spre deosebire de mine care sunt un admirator al anglo-saxonilor si in special a lui Robert Hughes, colegul meu de la Time Magazine. Asa ca i-am cerut amicului sa opreasca masina, am fugit dupa cel pe care mi-l aratase si i-am blocat calea”, scrie artistul.
Eugen Mihăescu redă cu foarte mult realism reacția pe care Andrei Pleșu a avut-o în momentul în care artistul i s-a prezentat pentru a reuși să facă rost de mult dorita carte.
”Nici o secunda nu mi-am imaginat efectul pe care cuvintele mele il vor avea asupra interlocutorului meu. La auzul numelui, Andrei Plesu a sarit in sus, cu toate ca avea in maini doua plase grele, pline de cumparaturi si a inceput sa se departeze de mine mergand cu spatele, incercand sa ma ocoleasca pentru a putea sa-si continue drumul. Speriat, holbase ochii la mine si, cand a reusit sa-si elibereze calea, aproape ca a luat-o la sanatoasa. A apucat doar sa ingaime: “Nu mai am decat o carte, nu mai am nimic… “ Nu era constient, saracul, ce imagine caraghioasa avea, asa mic, cocosat de plasele din plastic, ca un gnom, la fel de barbos, aproape rostogolindu-se in incercarea de a se indeparta cat mai rapid de mine. Am ramas descumpanit sa constat cata teama avea “marele filozof” de un transfug. Lasitatea de care a dat dovada, m-a lasat perplex, iar felul in care si-a manifestat spaima de a fi vazut in compania mea, mi-a amintit din nou de vechiul cosmar al revenirii in tara care, iata, parea ca devine realitate”.
De asemenea, Eugen Mihăescu, retrăiește în cuvintele așternute în paginile cărții sale, discuțiile cu Botez, care i-a dezvăluit ”fațetele misterioase ale multor personaje”. ”Dintre multele povesti nu voi uita pe cele in care mi-a descris "intelectualii" Romaniei, pe care aveam sa-i cunosc personal mai tarziu, ma refer la cei iesiti ca puricii de sub pulpana lui Dan Haulica: Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si altii ca ei”, spune artistul acuzându-i că au fost ”agenti de influenta” . Ei erau aceia care, în vreme de penurie, în jurul meselor încărcate cu bunătăți, afirmau că menirea intelectualilor nu era de a critica situația.
Despre Cuibul de nebunii “Ascanio Damian”, Eugen Mihăescu afirmă că a fost locul de refugiu pentru Silviu Brucan și Iliescu în perioada în care erau vânați prin București, în aceeași clădire locuind (și în prezent) Andrei Pleșu.
În Bucureștiul eliberat, artistul povestește cum a decurs o întrunire a Grupului de Dialog Social, în urma căreia a concluzionat că ”Din nenorocire, la ghedesisti nimic nu este autentic!”
”(...) A doua zi, Brucan m-a rugat sa-l insotesc la o intrunire a Grupului de Dialog Social. Tocmai le aprobase preluarea palatului pe care il renovase cu mare grija Nicusor Ceausescu. Ne-a insotit si Florin Badinici. In imobilul din Calea Victoriei se adunase toata floarea intelighentiei romanesti care, drept multumire pentru noul sediu, s-a repezit sa-l faca zdrente pe Tache. Erau acolo Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Stelian Tanase, Gabriel Andreescu, si Radu Filipescu. O duduie cu par cret si aspect de Dolores Ibaruri s-a dovedit cea mai agresiva. Il ataca pe Brucan cu autentica manie… anticomunista, in timp ce Tache o privea tacut printre gene. L-am intrebat pe Badinici daca stie cine este si mi-a raspuns ca se numeste Anca Oroveanu. Mi-a precizat ca n-are nici o legatura cu arhitectul Oni Oroveanu pe care il cunosteam eu la Paris, ci este fiica lui Leonte Rautu. Automat, mi-am imaginat o scena din anii ’50. Brucan tanar, in putere, cu parul rosu tuns perie, in vizita la colegul sau de partid Leonte Rautu, “dictatorul culturii romane”, legana pe genunchi un ghem de fata cu parul cret. Uta, uta, uta! Pana cand, sa vezi pozna, copila se scapa si face pipi pe pantalonii vizitatorului gentil. Cam asta facea si acum, la inceput de an si de oranduire, in fata unui intreg auditoriu, fetita devenita femeie: pipi pe pantalonii prietenului lui taica-sau. Il priveam pe Brucan si nu-mi venea sa cred ca nu reactioneaza in nici un fel! Cu ochi avizi si razbunatori, toti acei copii de fosti si ei insisi fosti membri ai Partidului Comunist Roman, urmareau scena inchipuindu-si ca, asistand la umilirea lui Brucan, participa la un ritual de purificare si se spala de pacatul colaborationismului, devenind autentici dizidenti. La toata aceasta mascarada era martor unicul autentic luptator anticeausist, Radu Filipescu, caruia i-am facut portretul la New York, fara sa-i fi vazut vreodata fata si ma minunam, acum, de asemanarea incredibila. Parea stanjenit si obosit, urmele suferintelor indurate in beciurile Securitatii inca i se citeau pe chip.
Nu stiu cati din trecatorii de pe Calea Victoriei vad in ce hal a ajuns astazi cladirea pe care a primit-o, pe un petec de hartie semnat de Brucan, in ianuarie 1990, Grupul pentru Dialog Social: o ruina paraginita, cu geamuri sparte si jeg depus pe ziduri si tocarie, in care se adapostesc acesti adoratori ai monologului. Intelectualitatea ghedesista se vrea “de dreapta”, o anomalie caci, in toata lumea, carturarii sunt de partea celor saraci si oprimati, deci autentic la stanga spectrului politic. Din nenorocire, la ghedesisti nimic nu este autentic! (…)”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
