EXCLUSIV  Cel mai frumos moment de iarnă trăit de Ciachir: ”Am privit o ninsoare lină de care nu mă puteam despărţi”. În București, încă din anii `70 oamenii se întrebau unde sunt ninsorile de altădată

Ninsoarea de la Polovragi

Iernile din anii ’70 ai secolului trecut şi ale primilor ani din următorul deceniu, îndeosebi în Bucureşti, au fost sărace în zăpadă. Mi s-a întâmplat să aud oameni în tramvai sau în autobuz întrebându-se asemeni unui poet celebru: Mais où sont les neiges d’antan? (Dar unde sunt zăpezile de altădată?), evocând cumplitele ninsori şi viscole din februarie 1954, când nămeţii, în Capitală, depăşeau doi sau chiar trei metri... Aveam şi eu nostalgia unor zăpezi autentice şi sunt convins că cea mai frumoasă ninsoare din viaţă am văzut-o la Mânăstirea Polovragi în 1982, când mitropolitul de atunci al Olteniei, Nestor Vornicescu, m-a poftit să petrec o săptămână în eparhia sa cuprinzând judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi.

Lăsasem Craiova în urmă cu două zile, oprindu-mă mai întâi la ctitoria lui Matei Basarab din Strehaia, refăcută de Sfântul Constantin Brâncoveanu, însă decăzută din rangul de mânăstire (a fost reînfiinţată în 1991) la cel de biserică de parohie. De aici, pe o vreme posacă, am plecat spre Mânăstirea Tismana, unde am rămas peste noapte. Îmi amintesc şi astăzi, după peste 40 de ani, de maica Ierusalima, stareţa, una dintre cele mai elevate călugăriţe pe care le-am cunoscut.

A doua zi după prânz am trecut iarăşi prin Târgu Jiu, în drum spre Polovragi, oprindu-ne mai întâi la Schitul Crasna – astăzi mânăstire –, unde ne-a întâmpinat un egumen tânăr, Părintele Policarp, care ne-a condus în biserica ridicată în secolul al XVII-lea. Acolo, tabloul votiv îi înfățișează pe domnitorul Matei Basarab – considerat de istoricul Constantin Giurescu „cel mai mare ctitor de biserici al neamului nostru” – şi pe Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti.

La Polovragi am ajuns după ce se întunecase, iar la sfârşitul Vecerniei am mers să cinăm la stăreţie în aripa dinspre apus, cu etaj şi un pridvor superb. Ieşind din biserică, am simţit că se lăsa ger, iar stratul de zăpadă peste care păşeam începea să îngheţe. Din stăreţie am văzut că mai exista un pridvor din lemn, paralel cu cel prin care pătrunseserăm în clădire, orientat către miazănoapte. A doua zi dimineaţa, după micul dejun, înainte să mergem din nou în biserică, din cerdacul acela cu perspectivă spre Cheile Olteţului şi Parâng, am privit o ninsoare lină de care nu mă puteam despărţi, întrucât inducea o stare de linişte, de pace, care ştergea orice gând legat de durată sau timp.

Prima biserică ridicată la Polovragi, din lemn, datează din anul 1505. A urmat o biserică din zid, înălţată în 1648 de un boier de rang înalt, Danciu Pârâianul, care va sfârşi tragic împreună cu un fiu al său. Un hrisov al lui Matei Basarab confirmă dania făcută de ctitor mânăstirii: satul Polovragi. Acelaşi ctitor o închină ca metoc Sfântului Mormânt de la Ierusalim. În anul 1657 se opresc la Polovragi Patriarhul Macarie al Antiohiei şi diaconul Paul de Alep, care a lăsat un preţios jurnal al trecerii sale prin Ţara Românească la mijlocul secolului al XVII-lea. Referitor la Polovragi, acesta consemnează că un mare boier, fost postelnic, a ridicat aici „o mare mânăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului. De asemenea, făcu şi cripta pentru el şi urmaşii săi. El luă călugări şi preoţi şi-i aşeză în diferite chilii, până ce completă zidirea şi stabili pe lângă mânăstire un întreg oraş, cu încăperi şi grădini. Am făcut şi slujbă în faţa lui, într-o mare biserică de lemn, de lângă zidirea cea nouă”.

O poartă deschisă în peretele de miazănoapte al mânăstirii duce spre biserica-bolniţă, construită în anul 1732 de către egumenul Lavrentie. Lăcaşul, care şi-a păstrat frumoasa pictură originară, a slujit ca biserică de parohie locuitorilor satului Polovragi până în 1806.

De la începuturile sale, Mânăstirea Polovragi a fost populată cu călugări, până la sfârşitul anilor ’50 din secolul trecut, când Securitatea a descoperit că aceştia îi ajutau pe luptătorii anticomunişti din munţi (aşa cum altădată îi găzduiau pe românii care treceau clandestin în Transilvania sau veneau de acolo). Prigoana a fost pe măsură, iar ultimul stareţ a murit în închisoare. Statul voia să desfiinţeze Mânăstirea Polovragi, salvată de Patriarhul Justinian, care în 1968 a transformat-o în chinovie de maici.

Pe atunci, stăreţea la Polovragi maica Fevronia Filip, care ne-a primit în iarna anului 1982. Maramureşeancă după trup, ca şi stareţa Ierusalima a Tismanei, era o călugăriţă aparte. A contribuit din plin la lucrările radicale de restaurare şi consolidare a mânăstirii, care au durat câţiva ani, aducând Polovragii – cuvânt căruia lingviştii încă nu i-au stabilit originea – la înfăţişarea care se păstrează şi astăzi. Am revăzut-o pe maica Fevronia de două sau trei ori după căderea fostului regim. Pe crucea de pe mormântul său din apropierea bolniţei scrie că a trecut la Domnul în anul 2008.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News