EXCLUSIV  Cenaclul Flacăra, văzut prin ochii unui cărturar. Lucrețiu Tudoroiu, despre cel mai important fenomen cultural din perioada comunistă 

Aseară am urmărit, pentru a "multa" oară, filmul Te salut, generație-n blugi!, film realizat în studiourile Centrului de Producție Cinematografică "București", la cererea Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Filmul (care se poate găsi pe YouTube) conține imagini dintr-o perioadă de 2 ani de funcționare a Cenaclului, respectiv 1982-1983, și stârnește emoții puternice.

Consider că despre fenomenul Cenaclul Flacăra se pot scrie multe volume, fără a avea vreodată pretenția că subiectul ar fi epuizat. Ar putea fi abordate perspective sociale, psihologice și, poate... chiar juridice.

L-am întrebat, în cadrul unui interviu exclusiv DC News, pe Președintele Institutului pentru Memorie Vizuală și Culturală, Lucrețiu Tudoroiu, despre acest fenomen — de ce există o atât de mare nostalgie după Cenaclu? De ce mulțimile strânse în arene păreau că vibrează? Au existat momente controversate, dar lăsate, totuși, într-un con de umbră?

În comunism, distracția era dată "pe cartelă"

A.D.: Există multe perspective despre Cenaclul Flacăra. Am și eu o opinie, dar m-aș bucura să o aud pe a dumneavoastră. Chiar aseară am urmărit pentru (cred) a patra oară, un documentar pe YouTube — Te salut, generație în blugi.

Lucrețiu Tudoroiu: Cenaclul Flacăra a fost, într-adevăr, un fenomen social. Eu recunosc că, pentru mine, Cenaclul Flacăra n-a fost o experiență directă. Eu pe vremea aceea eram la Pitești, încă nu ajunsesem în București. A venit Adrian Păunescu cu Cenaclul Flacăra și a avut loc spectacolul pe stadion.

Era singurul eveniment cultural, să zicem, de cultură în sensul larg... care avea loc pe stadion. Pe stadion erau meciurile de fotbal și a fost un proces al unei crime. În orașele comuniste nu prea se întâmplau crime, așa că a fost un proces care a avut impact.

Conotația spectacolului ține de spectacolul de fotbal și de spectacolul de justiție. Dar e cu totul altceva. Am avut prieteni care s-au dus.

Eu nu eram un mare amator de spectacole atunci, cum nu sunt nici acum. Aveam discurile celor care se lansaseră cu Cenaclul Flacăra și preferam să-i ascult pe discuri de vinil. Casetele românești erau proaste atunci, nu prea erau folosite. Însă era un fenomen.

Deci, fenomenul Flacăra, să zicem, cum îl receptam eu atunci, era un moment nu atât de libertate, (n.r., cât) era de entertainment, de distracție. Pentru că, în comunism, partea de distracție era foarte dată cu țârâita, dată pe cartelă. De fapt, ca toate lucrurile care erau bune, plăcute, și acestea erau foarte atent distribuite, pentru că o societate totalitară cum era comunismul nu își permitea să acorde oamenilor obișnuiți acces liber la bucurie... mai ales la spectacole.

A.D.: Totuși, cât de liberi erau oamenii la Cenaclul Flacăra? Faptul că, în tribune, se aflau mai mereu membri ai Securității sau ai Comitetului Central îngrădea sau nu libertatea de expresie? Nu cred că venea nimeni să-i zică în timpul spectacolului lui Adrian Păunescu oprește-te că nu e bine. Cum influența ceea ce se întâmpla post-spectacol... spectacolele viitoare ale lui Adrian Păunescu?

FOTO: Agerpres

Dacă n-ar fi cântat "trăiască Ceaușescu, trăiască tricolorul", probabil i-ar fi ridicat Miliția de pe stradă

Lucrețiu Tudoroiu: Adrian Păunescu avea o garanție în alb care era reprezentată de linsul în urechea lui Nicolae Ceaușescu. Erau melodiile acelea care zic trăiască România, trăiască Ceaușescu, trăiască tricolorul. Erau melodii frumoase, adică erau melodii rock, folk-rock, pe stilul care fusese impus deja din anii '70, care a dus la Pheonix, la Cantafabule. Era un stil care prindea foarte bine. Era național-comunismul lui Ceaușescu, patriotismul românesc, cu mici tente șovine, să zicem așa, deși acolo erau mulți unguri care cântau.

Ca să aibă voie să se manifeste cum se manifestau, se recurgea în bloc la laude grosolane. Era foarte frumoasă melodia aia: trăiască Ceaușescu, trăiască tricolorul. Era ritmul ăla cu chitara, băieții care cântau aveau păr lung.

Dacă n-ar fi cântat melodia aia, probabil, i-ar fi ridicat Miliția de pe stradă. Din moment ce înălțau laude tovarășului, nu îndrăznea nimeni să-i ridice, că altfel întrebau ce-i cu tovarășul. S-au folosit de sistem ca să-l depășească. Nimeni nu-și permitea să zică dom'le, eu îl laud pe Ceaușescu și tu mă dai la o parte. Nu prea dădea bine.

A.D.: În filmul pe care l-am amintit (Te salut, generație-n blugi!) apare imaginea mulțimii adunate. Am văzut pe înregistrare cum se comporta lumea... E un fel de Untold, un fel de Electric Castle al anilor. Era o hipnoză colectivă. Adrian Păunescu a făcut, în opinia mea, ceva ce nu ar mai putea face vreo față duhovnicească azi. E un farmec aparte.

Era singura zonă în care puteai să respiri mai liber

Lucrețiu Tudoroiu: El (n.r., Adrian Păunescu) era un activator de mulțime extraordinar. Avea o mare pricepere în treaba asta. Bine, (n.r., aici putem pomeni) și modul în care el zicea cuvintele cântecului și după aceea continua să fie cântat de respectivul sau respectiva. Deci el se implica foarte mult în actul artistic. Făcea spectacol în sine — el ca persoană, ca individ. Era un extrovertit desăvârșit. Nu avea nicio problemă să se manifeste foarte, foarte intens și să capteze publicul.

Era singura zonă în care puteai să respiri mai liber. Să ne gândim la ce spectacole erau în mod obișnuit în România comunistă pe zona de muzică. Erau spectacolele de 1 Mai și de 2 Mai (Ziua Muncii, Ziua Tineretului). De Ziua Tineretului erau spectacole gratuite publice cu formații folk, cu formații rock... până nu a mai fost rock. Dar folkul a rămas până la sfârșit.

Tot așa (în piețe publice mă refer, pe dimensiuni mari), unde aveai concerte de-astea de desfășurat în sală, ele nu se desfășurau la Sala Palatului, ca după '90, pentru că aia era sala congreselor Partidului. Nu vedeai să vină Cenaclul Flacăra sau alt cenaclu să cânte acolo, că nu se punea problema. Deci singurele alte variante erau cele făcute de Ziua Tineretului... și cam atât.

Era Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, să zicem, erau și festivaluri de șlagăre, dar care nu aveau impact atât de puternic asupra tineretului, pentru că el s-a focalizat pe tineret. Nu era interesat să vină vârstnicii.

A.D.: Da, erau copii care fugeau din familie, pur și simplu, să se alăture Cenaclului. Adică el a funcționat până la urmă pentru 12 ani, iar aceea e o viață de adult... în devenire.

Singurul festival de muzică "ambulant" care funcționa cu adevărat în România vremii

Lucrețiu Tudoroiu: Da, păi la fel se întâmpla și cu circul înainte. Pentru că era circ acolo, dar era un circ de înaltă calitate, de clasă. Pe spectacol muzical, că și la circul clasic există spectacole muzicale. Dar, într-adevăr, era singurul festival de muzică ambulant, ca să zic așa, care funcționa cu adevărat în România vremii. Că, de fapt, era Cenaclul Flacăra și cei care îl contestau, să zicem.

El a lansat niște melodii foarte frumoase și niște oameni talentați. E adevărat că am întâlnit după '90 (mă rog, pe vremea aia, o tânără cântăreață) care mi-a povestit că i-a zis: nu vei mai putea cânta aici dacă nu te culci cu mine. Dacă te culci cu mine o să cânți în continuare, dacă nu, nu. Și ea a refuzat și a plecat. Și au mai plecat câțiva din cântăreții mai tineri în semn de solidarizare cu ea.

E o linie și de abuz sexual, care e trecută sub tăcere. El condiționa prezența acolo la fete (avea gusturi doar heterosexuale) de o prestație sexuală. Că tot este acum la modă varianta românească de me too. Ceea ce e foarte bine. Deci lucrurile trebuie spuse. Că dacă sunt puse așa doar pe partea de uau ce frumos și câtă libertate...

A.D.: Într-adevăr, dar nu ne referim la toate fetele. Adică existau posibile (documentate, spuneți) abuzuri. Dar nu ne referim la majoritatea fetelor de acolo?

Lucrețiu Tudoroiu: Nu ne referim la participante, nu. Era un șantaj pentru cele care voiau să cânte. Vorbesc despre mărturia acestei prietene care trăiește în continuare. Nu știu dacă mai e în România. Era ardeleancă de pe undeva din nord. Din ce mi-a zis ea, înțeleg că era o practică uzuală. Dar acum, poate că avea un resentiment personal, că a încercat să o forțeze, iar ea a refuzat și a plecat. Nu rămâi cu amintiri plăcute. Dar de la ea, înțeleg că astea erau o practică curentă.

A.D.: Vă dau un exemplu — un concert al trupei Rammstein. Organizatorii au vrut să anuleze concertul din cauza acuzațiilor de abuz sexual din partea unui membru al trupei. Anul trecut s-a întâmplat asta.

Lucrețiu Tudoroiu: Acuzațiile astea (n.r., despre care ați adus aminte) erau făcute în cazul raporturilor între cântăreți și fane. În cazul de față (n.r., Cenaclul Flacăra), el nu agresa participantele la concert, ci persoanele care doreau să cânte ceva.

A.D.: Voiam să fac o paralelă despre ce s-ar întâmpla astăzi dacă ar exista acuzații de abuz din oricare parte. Ori oameni care voiau să se lanseze pe scenă (cântăreți), ori participanți.

Lucrețiu Tudoroiu: Acum nu mai ești obligat să faci asta, pentru că s-a dus odată vremea și ai mai multe variante de acțiune. Nu există un monopol. El profita de un monopol pe care l-a creat. Deci profita...

Și mă gândesc că probleme de genul ăsta au cântărit în momentul în care a fost interzis Cenaclul, chiar dacă nu a fost niciodată motivația oficială. A fost atunci concertul acela care... Până la urmă, el, ca antreprenor (că practic el făcea în forme legale chestiile astea), își asuma răspunderea pentru siguranța desfășurării concertului și s-a mușamalizat tot cu voie de la Partid, dar s-a interzis fenomenul că așa era comunismul. E mult mai ușor să interzici decât să stabilești responsabilități și să le distribui în societate.

FOTO: Agerpres

O justificare morală a închiderii fenomenului Cenaclului Flacăra

A.D.: Vorbiți despre incidentul de la final care s-a soldat cu morți... Știu în linii mari ce s-a întâmplat, că a cauzat moartea a multe persoane, ceva pe o arenă sau din asta, de...

Lucrețiu Tudoroiu: Ei cântau pe arene de fotbal, nu pe terenuri, că trebuiau să fie și văzuți. (N.r., O să vorbesc despre) una dintre acuzații (apropo de zona asta tulbure în care se învârteau tinerii, pentru că tinerii n-aveau unde să facă inclusiv sex).

Erau acuzații că, după concerte, era multă lenjerie intimă feminină pe jos. Ca să înțelegem că în locurile mai întunecoase de după, poate și în timpul, aveau loc... Asta cred că a fost, totuși, lansată de Securitate. Noi, românii, suntem un popor pudibond, iar în anii '80 eram cu mult mai pudibonzi decât acum. Și a fost lansată (n.r., teoria) ca zvon de către Securitate ca să dea o justificare morală închiderii fenomenului Cenaclul Flacăra.

Asta e părerea mea, pe lângă ce s-o fi întâmplat. Când îți vin zeci de mii de tineri, foarte tineri și plini de hormoni, sigur că după se mai întâmplă tot felul de lucruri... Poate s-a întâmplat și altfel, (n.r., dar acum vorbeam) despre ce se întâmplă după acolo.

Zvonul Securității era ca să arate cu degetul și să spună: dom'le, noi când am interzis Cenaclul, am făcut-o pentru considerente de morală comunistă.

E o ușoară ipocrizie a comuniștilor. Era o supapă.

În primul rând, haideți să ne gândim la cântece: De exemplu, era unul cu următoarele versuri: N-avem plapumă să ne acoperim copiii/ Noi nu avem plapumă să ne acoperim.

Ăsta era unul dintre cântecele care se cântau acolo. Deci erau și cântece de protest.

Bine, erau cântecele astea romantice, romanțioase, foarte frumoase de altfel. Fetele erau încântate. Și băieții, că erau cântece frumoase.

Dar, mai ales, fetele erau terminate, ca să zicem așa. Le plăcea la culme. Dar era și o zonă de protest. Dacă ne uităm la melodiile cântate — asta cu n-avem plapumă să ne acoperim copiii —... te rezona.

Nici atunci nu prea aveai mulți bani, nici atunci nu era foarte ușor să începi viața ca adult tânăr.

A.D.: Da, aici putem să facem o paralelă cu toată literatura de rezistență, practic. Profesorii universitari scriau o prefață comunistoidă (că se numea realismul socialist ce încercau să facă ei — statul, adică — acolo). Și în interiorul cărții (în romanul propriu-zis ori volum, ce scriau profesorii) își puneau mesajul propriu.

Stratagema lui Ceaușescu: se raporta la greșelile din timpul lui Dej

Lucrețiu Tudoroiu: Da. Păi nu puteai altfel dacă nu puneai o peltea, să zicem. Adică dacă nu erau melodiile alea în care era Ceaușescu, tricolorul, România, poporul, nu ar mai fi fost astea de protest. Așa zicea: dom'le, noi suntem revoluționari. De fapt și discursul lui era ideologic: Noi suntem revoluționari și pentru că suntem revoluționari trebuie să îndreptăm greșelile.

Asta era o dimensiune destul de pregnantă la comunismul lui Ceaușescu, pentru că el se raporta la greșelile din timpul lui Dej. Asta era stratagema. Au fost și filme și au fost și afirmații publice: Noi recunoaștem că s-au făcut greșeli și uite, am venit noi și le-am îndreptat. Greșelile le-au făcut alții, noi le-am îndreptat. Până au făcut greșeli așa de grave că nu au mai putut să fie îndreptate decât prin Revoluție...

Aș mai avea ceva de adăugat. După interzicerea Cenaclului, știți că era bursa zvonurilor. Presa nu publica nimic, spre deosebire de zilele noastre, când presa publică totul. Deci presa nu publica nimic atunci sau era o știre din asta (n.r., de tipul) Cenaclul Flacăra și-a contramandat spectacolele, dar cel mult atâta.

Explicații, discuții? Nu, nu se discuta. Eh, și în schimb era o zvonistică ce pornea de la fapte și care se răspândea din centru, din București, în valuri succesive pe teritoriul întregii țări. Și lumea zicea (țin minte o prietenă de familie)... Zice: uite că am auzit că Păunescu, care e plin de energie, Doamne, omul ăsta este plin de forță și energie: gata, s-a închis Cenaclul Flacăra, a făcut niște ferme de porci, a făcut așa... câștigă foarte bine acum din afaceri cu porci. Doamne, e o energie nestăvilită omul ăsta, uite, dar chiar dacă s-a închis, el merge în continuare pe linia lui.

Era o admirație, era văzut ca un foarte bun organizator. De ce era bun organizator? Pentru că în comunism erai bun organizator dacă aveai legăturile dintre Partid și Securitate. Dacă nu le aveai, nu puteai să fii bun organizator, că nu îți dădea nimeni nimic.

El avea legăturile, era prietenia cu Nicu Ceaușescu... să nu uităm dimensiunea asta, că Cenaclul Flacăra a fost cumva oblăduit și de Nicu Ceaușescu. Deci asta e o chestie importantă, trebuie spusă, pentru că era tânăr, el știa foarte bine care-i realitatea, spre deosebire de taică-su. Și care cumva gira fenomenul, că el era cu UTC-ul. Ceea ce e interesant.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News