EXCLUSIV  Cine a fost germanistul care a dedicat un sonet Basarabiei

În numărul 7 din Ardealul (Transilvania) apărut la Chișinău, la 21 ianuarie 1918, gazetă națională care avea trei apariții săptămânale, aflată sub conducerea lui Onisifor Ghibu și Ion Mateiu, longevivul germanist Virgil Tempeanu (1888-1984), pe atunci în vârstă de 29 de ani, publică un sonet în care își arată dragostea față de Basarabia, comparând unirea Basarabiei cu România, care urma să se producă peste mai puțin de trei luni, cu „o nouă Înviere".

„SONET

                         Basarabiei.

Trăim un vis și și nici ne vine-a crede.

Deschide-altaru sora noastră dragă

In el să'nchidem dragostea întreagă A unui crez ce'nfiripare vede!

Pe sânul tău cad lacrimi neostoite,

Auzi cum sună noua Înviere?

E sărbătoarea Neamului; el cere

O alinare a jalei negrăite.

Să sune surle, clopote să sune

 Și către Domnul să ' nălțăm o rugă

Să nu ne uite gândurile bune!

Și de plângi încă, Țara noastră dragă,

E mândră sora, când îți poate spune

Că meriți astăzi fericirea 'ntreagă.

Chișinău, 14/1, 1918.                         Virgil Tempeanu."

Notă 1: Virgil Tempeanu (foto) s-a născut la 10 septembrie 1888, în Focşani și a decedat la 11 mai 1984, la Buftea, judeţul Ilfov. Este un germanist şi traducător, fiul Mariei (născută Zalaru) şi al lui Virgil Tempeanu, şef de gară. Urmează liceul la Piteşti, unde în ultimul an, 1908, este directorul revistei şcolare Junimea, în care publică versuri şi articole. Frecventează apoi la Bucureşti Facultatea de Litere şi Filosofie între 1908 și 1912 şi Seminarul Pedagogic Universitar (absolvit în 1914), perioadă în care colaborează la Neamul românesc literar şi debutează editorial cu o transpunere din Hans Sachs, Fierul înroşit (1909).

În câteva etape şi-a perfecţionat studiile de germanistică la Munchen, dar şi în călătorii de documentare prin alte localităţi din Germania. Obţine titlul de doctor în filologie germană la Universitatea din Bucureşti mai târziu, în 1934, cu teza „Cântecele de cruciată" ale lui Walther von der Vogelweide. Numit profesor la Liceul N. Gane din Fălticeni (1913), va fi şi director al Şcolii Normale din acelaşi oraş, continuând să publice, în special traduceri, în „Drum drept", „Ramuri", „Junimea literară", „Făt-Frumos" şi figurând în redacţia unor gazete locale, precum „Răvaşul nostru" (1920-1928, unde e şi director), „Calendarul învăţătorilor" (1929-1938), în care îi apar articole didactice şi literare, versuri şi traduceri. Din 1919 se implică în viaţa politică, ca prefect de Baia şi deputat de Suceava. În 1931 se transferă la Bucureşti, unde activează ca profesor de liceu. Va fi primul lector de română la Universitatea din Munchen (1935-1937), unde se remarcă, între altele, prin lucrarea „Herder und die rumanische Volksdichtung", publicată de Academia Germană şi distinsă cu Medalia Humboldt (1936), apoi lector sau profesor de germană în Bucureşti, la Academia de înalte Studii Comerciale, Seminarul Pedagogic Universitar, Şcoala Politehnică etc. Va colabora asiduu la „Revista germaniştilor români", „Înmuguriri" (1933-1940, al cărei director va fi), „Propilee literare", „Convorbiri literare", „Revista limbii şi culturii germane" etc., cu studii şi articole (Eduard Morike, 1936, Poezia Germaniei noi, 1940, Expresia figurii în plastica Evului Mediu german, 1942, Vechi traducători germani ai poeziei româneşti, 1969 etc.)

Printre preocupările sale didactice s-a numărat elaborarea de manuale şi cursuri de limba germană pentru toate gradele, ca şi a unor lucrări de specialitate: Istoria pedagogiei (1923), Sugestia şi aplicaţiile ei educative (1924), Tăria şi statornicia sufletească. Pilde pentru mari şi mici (1927). În domeniul lingvisticii sunt de menţionat: Introducere în studiul limbii mittelhochdeutsch (germana medievală) (1942), Introducere în dialectologia germană (1943), Deutsche Kulturworter im Rumanischen (1941), Dicţionar german-român (1943) etc. Membru al Societăţii Scriitorilor Români şi al altor instituţii culturale, a fost distins cu numeroase medalii şi decoraţii.

Cea mai importantă transpunere este însă Cântecul Nibelungilor (1964), atât prin dimensiunile textului, cât şi prin învingerea dificultăţilor de echivalare. Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarca respectarea tiparului strofic original, folosirea unor elemente care corespund celorlalte particularităţi ale prozodiei, apreciind acel „aer de cronică" „lexicul arhaizant atât de meşteşugit ales" de Tempeanu, „care se arată a fi şi un poet de calitate". Altă întreprindere temerară a fost tălmăcirea după manuscrise din secolul al XV-lea a două scrieri apocrife, gen cărţi populare, Frumoasa Magelona şi Prinţesa Melusina, publicate în culegerea Povestiri germane (1942). Tempeanu îşi însoţeşte traducerile cu prezentări ale autorilor şi operelor, iar în cazul Nibelungilor (versiunea în proză este publicată în 1977) face o interesantă încercare exegetică, în care propune şi un posibil autor al epopeii. Acestor versiuni din literatura medievală li s-au adăugat şi transpuneri din germana modernă: Novalis, Imnuri către noapte (1914) şi Cântări religioase (1930), Goethe, Iphigenia în Taurida (1925, jucată la Teatrul Naţional din Cernăuţi), Franz Grillparzer, Sappho (1926) şi Medea (1930) etc. Paginile din Marele negustor german (1938) sunt numai o descriere a unor realităţi sociale aşa cum apar în romanul Casa Buddenbrook de Thomas Mann. A tradus Păianjenul negru şi alte povestiri elveţiene de Jeremias Gotthelf (1968), iar din literatura norvegiană Mâinile mamei de Bj0rnstjerne Bjornson (1958). Talentul, dovedit în atâtea tălmăciri, pare absent în poeziile proprii, incluse în antologia Din scrinul vechi..., unde se mai află nişte versificări modeste, descriptive, ale unor teme sau momente ocazionale, mai degrabă un fel de jurnal fără reverberaţie lirică. (sursa Notă 1: http://jurnaluldearges.ro/virgil-tempeanu-un-germanist-de-renume-al-romaniei/)

Notă 2: Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească la sfârșitul anului 1917, proclamându-și întâi autonomia în cadrul Republicii Ruse, apoi, după Revoluția din Octombrie, independența față de Rusia bolșevică și, după câteva luni, la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie. Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic, care urmărea punerea în aplicare a pactului Hitler-Stalin a fost adresat României, cerând cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la vest de râul Prut, arată sursele deschise.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News