CINE VA CÂȘTIGA INIMA FRANȚEI?

În noiembrie, înainte de alegerile primare ale dreptei politice franceze, aproape toți comentatorii credeau în victoria lui Alain Juppe și se temeau de o revenire a lui Nicolas Sarkozy. A câștigat, cum se știe, Francois Fillon. Suntem în situația de-a avea o nouă surpriză la alegerile primare ale socialiștilor? Retragerea președintelui Hollande din cursă părea să fi lăsat calea larg deschisă pentru fostul său prim-ministru, Manuel Valls. Și totuși, în primul tur Valls s-a clasat al doilea, la patru procente după Benoît Hamon, meteoric fost ministru al educației. Ce se va întâmpla mâine, în cel de-al doilea tur pentru desemnarea principalului candidat al stângii în alegerile prezidențiale franceze? Mai important, candidatul desemnat va reuși să energizeze electoratul de stânga și să își înfrunte cu succes contracandidații de dreapta și extrema-dreaptă? Scandalurile săptămânii care se încheie și care aduc în prim plan acuze de corupție contra principalilor candidați din spectrul de dreapta al politicii din hexagon, Francois Fillon și Marine Le Pen pot oare să facă mai ușoară sarcina unui candidat socialist?

Stânga franceză este divizată, cu un candidat destul de puternic în zona stângii populiste, Jean-Luc Mélenchon, care în acest moment este creditat în sondaje cu 13-15% intenții de vot. Cel care va obține victoria duminică are așadar misiunea de-a convinge întregul electorat de stânga și de-a atrage o parte din electoratul de centru pentru a ajunge în turul al doilea și eventual pentru a câștiga un nou mandat prezidențial pentru Partidul Socialist. O misiune imposibilă s-ar spune, dacă ținem cont de faptul că în cele mai recente sondaje de opinie niciun socialist nu este credintat nici măcar cu locul al treilea în preferințele electoratului. O situație, desigur, datorată în mare măsură faptului că socialiștii înșiși sunt încă divizați înaintea desemnării candidatului propriu. Riscul major este ca oricare dintre cei doi candidați, Hamon și Valls, ar obține nominalizarea, partidul să nu se mobilizeze pentru susținerea sa, așa cum au făcut republicanii în jurul candidaturii lui Fillon. Deja un număr de parlamentari socialiști pregătesc o dezertare către campania unui alt candidat, Emmanuel Macron, fost ministru socialist al economiei, acum candidat independent. Susținătorii celor doi finaliști ai primarelor socialiste nu par în acest moment înclinați spre o reconciliere pașnică în jurul “votului util”.

Benoît Hamon are cele mai mari șanse să câștige primarele datorită preferinței pe care i-o arată votanții celui de al treilea clasat în turul I, Arnaud Montebourg. Hamon are un discurs care îmbrățișează cele mai tipice viziuni ale stângii în materie de echitate socială, muncă, distribuția veniturilor, dar este acuzat de nerealism de către adversari. Ideile lui economice îi fac pe parlamentarii reformiști din aripa dreaptă a Partidului Socialist, conduși de Gille Savary, să se mobilizeze pentru a sprijini o altă campanie în cazul nominalizării lui Hamon. Nici opiniile sale politice nu sunt în afara criticilor: păcat capital în politica franceză, este acuzat de insuficientă laicitate. Reproșuri privind o posibilă rezervă față de drepturile femeilor vin să completeze un set de reproșuri care-l vor lipsi cu siguranță de sprijinul unor grupuri importante din stânga spectrului electoral.

Oponentul său, Manuel Valls, are un program considerat mai realist iar el însuși face impresia unui candidat experimentat și, spre deosebire de președintele Hollande, determinat să își ducă deciziile până la capăt.  Adversarii săi consideră însă că programul său este mai degrabă de dreapta. Se adaugă acuze de xenofobie și chiar rasism, bazate inclusiv pe declarațiile pe care le-a făcut cu privire la romi. Mai mult decât orice, însă, Vals este obiectul unei antipatii în constantă creștere. Cu fiecare nou sondaj încrederea în el scade cu 2-3 procente: în numai șase săptămâni a coborât de la 50% la 41% iar intenția de vot nu depășește pentru moment 10%. Se pare că episodul eliminării fără scrupule a președintelui Hollande, încercarea de a se prezenta ca o variantă politică mai bună decât ar fi președintele al cărui prim-ministru a fost, însumate cu toate episoadele controversate ale guvernării vin, în sfârșit, să se deconteze într-o contabilitate negativă. Faptul că președintele Hollande a refuzat să participe la vot în alegerile primare, iar apropiați ai săi deja sugerează că nu vor face campanie pentru Valls îi slăbesc și mai mult candidatura. Chiar dacă ar obține nominalizarea sondajele indică faptul că are șanse minime să ajungă în turul al doilea, iar în cazul unei confruntări cu Marine Le Pen cel mai probabil nu va reuși să atragă suficient electorat de dreapta și, în mod fatal, va pierde alegerile.

Marea problemă a socialiștilor este însă mai serioasă decât antipatia față de un candidat și neîncrederea față de celălalt. Ceea ce corodează cu adevărat tabăra socialistă este lipsa de încredere a electorilor de stânga în șansa oricăruia dintre candidații lor. În pofida mobilizării de moment în sprijinul lui Hamon sau Valls, cei care vor participa la votul de duminică o vor face având în minte îndoiala serioasă în capacitatea celui victorios de a face față alegerilor prezidențiale.  Mai puțin de 25% dintre votanții care se declară de stânga cred că niciun candidat socialist nu va reuși să ajungă în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Ca urmare, cei mai mulți vor încerca să orienteze “votul util” spre un alt candidat, spre răul cel mai mic, încă din primul tur.

Care ar putea fi acela? Candidatul republicanilor, Francois Fillon, după obișnuitul progres în încrederea publică ce-a urmat desemnării după alegerile primare din noiembrie, a intrat într-un ușor recul și a pierdut până la începutul lui ianuarie 3-4%. Adevărata lovitură a venit însă în săptămâna care tocmai se încheie: scandalul angajării fictive a soției sale în calitate de consilier parlamentar. Conform celebrei publicații « Le Canard enchaîné » timp de aproape nouă ani, între 1998 și 2007, apoi în 2012, Francois Fillon a angajat-o pe soția sa, plătind-o cu un total de aproximativ 500 000 EURO.

Angajarea membrilor de familie în serviciul parlamentarilor francezi este legală. Problema indicată de investigația jurnaliștilor este aceea că doamna Penelope Fillon nu pare să fi lucrat cu adevărat, conform declarațiilor unei alte asistente parlamentare, care se presupune că ar fi trebuit să-i fie colegă și chiar conform propriilor sale declarații în interviuri în care se prezenta drept casnică, mândră de faptul că nu se amestecă în activitatea politică a soțului. O cascadă de detalii au complicat situația în numai două zile. Mai întâi a apărut declarația unui editor care ar fi trebuit să lucreze timp de șase luni în 2012 cu doamna Fillon în redacția publicației lunare “La Revue des deux mondes”, dar care nu a întâlnit-o niciodată și nu știa nimic despre activitatea ei, deși revista a plătit-o în această perioadă cu aproximativ 100 000 EURO. A urmat apoi episodul stupefiant de vineri, la TF1, unde Francois Fillon a declarat în mod spontan că și-a angajat ca asistenți parlamentari și cei doi copii, explicând că i-a plătit în diverse ocazii deoarece a avut nevoie de competențele lor în calitate de avocați. Aproape imediat, însă, jurnaliștii de la TF1 au descoperit că respectivele angajări au fost făcute în perioade în care fiul și fiica domnului Fillon erau încă studenți.

Pentru campania lui Francois Fillon, care are o platformă morală, în centrul căreia se află principii precum transparența, responsabilitatea și onestitatea, scandalul are un potențial distructiv uriaș. Deja candidatura sa nu reușise să convingă întregul electorat republican, care în proporție de 30% încă nu se declara decis să-i acorde votul. Șansele lui scad după aceste dezvăluiri. Chiar dacă ancheta preliminară a parchetului Parisului nu îl va pune sub acuzare, toată situația îi afectează credibilitatea.

Privind lucrurile din România, însă, situația domnului Fillon nu este neapărat un motiv de regret. Opiniile sale favorabile ridicării sancțiunilor contra Rusiei, atitudinea generală pro-rusă, perspectiva mai degrabă pozitivă față de Vladimir Putin ar fi suficiente pentru a nu ni-l face simpatic. Mai important încă este faptul că Fillon este partizanul proiectului unei Uniuni Europene cu două viteze, în care deciziile sunt luate în grupul țărilor EURO, în timp ce restul partenerilor ar avea o participare marginală.

Cu toate rezervele pe care putem avea față de candidatul republican, o îngrijorare și mai mare se ridică în fața șanselor foarte mari pe care le are de a ajunge cel puțin în turul al doilea candidata Frontului Național, doamna Marine Le Pen. Cu o intenție de vot de 25-26% măsurată la mijlocul lunii ianuarie și acum cu un candidat republican care primește lovituri grele, doamna Le Pen este cel mai stabil prezidențiabil în actualele alegeri. Vederile sale anti-europene sunt binecunoscute și nu ar fi o exagerare absurdă dacă ne-am teme că alegerea sa ar conduce la prăbușurea Uniunii. În situația în care Brexitul este tot mai aproape de a fi declarat, în care asistăm la resurgența regionalismelor de tot felul, un președinte anti-european în una dintre cele două țări principale care ne mai rămân în UE s-ar putea ușor transforma într-un dezastru. Este adevărat că, în fața ezitărilor electoratului său de a renunța la EURO, Marine Le Pen a mai relativizat componenta anti-UE a programului său. Motivele de îngrijorare rămân însă foarte numeroase.

Va reuși candidata Frontului Național să profite de slăbirea candidaturii lui Fillon și să câștige aripa de dreapta a republicanilor? Ironia face ca Marine Le Pen și alți europarlamentari ai partidului său să fie în acest moment exact în mijlocul unui scandal legat de angajarea fictivă a unor asistenți, în cazul lor la Parlamentul European. OLAF (Oficiul European de Luptă Antifraudă) acuză europarlamentarii Frontului Național că ar fi plătit nu mai puțin de 20 de activiști pentru o activitate parlamentară pe care nu au îndeplinit-o. Marine Le Pen însăși este somată să returneze 339.000 EURO, reprezentând salariile a două persoane despre care OLAF a demonstrat că se aflau la sediul central al partidului în Franța în perioda în care se presupune că lucrau la Bruxelles. Un scandal care probabil va îndepărta votanții republicani de Le Pen, dar nu și pe cei de extremă dreaptă. Electoratul Frontului Național s-a dovedit în ultimii ani neobișnuit de stabil și este puțin probabil să își schimbe atitudinea în fața acestor acuzații, mai ales dacă vin din partea unor instituții europene față de care oricum au resentimente.

Dacă Marine Le Pen devine în acest context aproape sigur un competitor pentru turul al doilea al prezidențialelor cu cine se va confrunta? Fillon pare să își fi ratat șansa. Candidatul socialist, oricare ar fi el, va avea în Mélenchon un concurent care-i va răpi procente prețioase. Steaua în ascensiune pe scena alegerilor prezidențiale pare să fie Emmanuel Macron, milionar, fost bancher, fost ministru, fost protejat al lui Francois Hollande, aflat acum la nivelul de aproximativ 20% din intențiile de vot.

Macron este un candidat atipic, ceea ce paradoxal îl face tipic pentru acest moment politic, judecând după rezultatele anului 2016. Se prezintă fie socialist fie ne-socialist în funcție de ocazie, context sau subiect. Nu are un program propriu-zis și nici un partid politic care să-l promoveze. Are însă ceva care îl pune în acord cu aerul timpului: o mișcare politică. Susținătorii săi au alcătuit “În Marș”, care este  considerată de comentatori ca fiind o mișcare progresistă, liberal-socialistă, centristă și inovatoare. Se adresează publicului direct pe stradă, vorbesc despre ceea ce nu funcționează în Franța de la educație la economia socială și nu oferă soluții concrete ci promit o „deblocarea Franței” printr-o „revoluție democratică”. O strategie electorală care până acum pare profitabilă, pentru că, ce-i drept, este greu să negi faptul că Franța ar avea nevoie să fie „deblocată”!

Ceea ce rămâne însă după analiza candiaturii lui este senzația că, în realitate, nu îl cunoaștem pe omul politic Emmanuel Macron. Cei mai mulți comentatori, iar în presa franceză are mulți prieteni, îl prezintă ca pe un pro-european, chiar un federalist, deși nu în sensul clasic. În orice caz, pare să încline spre un proiect de adâncire a coeziunii Uniunii Europene, atitudine care s-a făcut remarcată în contextul crizei grecești, când a acordat asistență guvernului Tsipras în negocierile cu liderii Uniunii. Este în favoarea unor legături puternice cu Statele Unite, dar nu spune nimic despre relația cu Rusia. A fost contra proiectului de decădere din calitatea de cetățean a teroriștilor francezi, dar nu are poziții ferme în privința crizei siriene și nici a situației palestinienilor. Respinge etichetările politice, dar nu ezită să susțină puncte de vedere contradictorii și surprinzătoare (inclusiv faptul că poporul francez nu și-ar fi dorit moartea regelui în timpul Revoluției Franceze!), pe care presa i le îngăduie și chiar i le pune într-o lumină favorabilă.

Cu atât de multe necunoscute s-ar putea crede că șansele lui sunt de asemenea incerte. Și totuși, flexibilitatea doctrinară, asociată cu o prezență mediatică atractivă și neconformistă s-a dovedit deja o rețetă de succes în democrațiile occidentale. Pe de o parte, viziunea economică liberală îi atrage pe votanții de dreapta, între care circa 40% declară că l-ar putea vota dacă nu ar ajunge un republican în turul al doilea și chiar pe socialiștii reformiști care nu au încredere în Hamon. Pe de altă parte, declarata preocupare pentru libertate și “demnitatea umană” îi aduce voturi din stânga, mai ales din partea simpatizanților președintelui Hollande, care îl dezaprobă în mare măsură pe Valls. Așa se face că personaje politice dintre cele mai diferite, precum Bernard Kouchner, fost ministru în guvernele Fillon, sarkozistul Alain Minc, socialistul Jean-Pierre Mignard și chiar Ségolène Royal, fostă candidată la președinție din partea Partidului Socialist în 2007 încep să se grupeze în jurul candidaturii lui Emmanuel Macron. O colecție de susținători cam discutabilă pentru un candidat care vorbește despre nevoia de “oameni noi” și de schimbare, dar care indică faptul că este perceput ca un candidat serios. Să notăm și că la finalul lunii decembrie șeful său de campanie anunța că au fost adunate aproape 4 milioane de EURO pentru susținerea candidaturii, adică de aproximativ trei ori mai mult decât suma de care dispune Francois Fillon, un alt indiciu că Emmanuel Macron va juca un rol important în aceste alegeri.

Dacă Benoît Hamon își va menține avantajul și va câștiga nominalizarea socialiștilor după turul electoral de mâine, putem fi aproape siguri că nu va exista un candidat al principalului partid de stânga în turul al doilea al prezidențialelor. Cu un Francois Fillon în mare pericol este foarte posibil să vedem o finală Le Pen – Macron. Ar fi, desigur, o confimare a marilor tendințe politice din lumea democratică după epoca austerității: preferința pentru populism, pentru nonconformism, interesul pentru candidați originali și chiar exotici, decredibilizarea partidelor și succesul “mișcărilor” politice, sintezele doctrinare postmoderne. Pe de altă parte, ar putea fi o șansă pentru democrația liberală pro-europeană ca în fața doamnei Le Pen să stea un candidat capabil să obțină un vot transpartinic. În orice caz, un scenariu mai bun pentru noi decât o finală Le Pen – Fillon.

Text de Daniela Zaharia,

Istoric, Universitatea din București

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News