Cinematograful grec reașezat pe harta lumii

Dar, poate nici asta nu ar fi totul. Există mici câștiguri personale, adaosuri în ordine umană, chiar dacă, uneori, ele au un preț. Pentru mine una, printre altele, festivalurile mi-au întărit convingerea că zicerea potrivit căreia nimeni nu este de neînlocuit abia se ține de un fir de ață, ici și colo. Există oameni cărora greu le găsești un dublu.

Omagierea, în acest an, a fostului director al festivalului de la Salonic, Michel Demopoulos, de curând dispărut, mi-a dat curaj să reafirm cele de mai sus. El a fost cel care, între 1991-2005, cât i s-a îngăduit să ocupe postul suprem, a construit festivalul modern de astăzi. Spun i s-a îngăduit, pentru că, din păcate, politica a intervenit în treburile celei mai importante manifestări cinematografice din Grecia.

După plecarea lui Demopoulos, festivalul și-a restabilit cu greu echilibrul. Dar chiar și așa, chiar dacă astăzi, sub conducerea producătoarei Elise Jalladeau, invitată din Franța, și a directorului artistic Orestis Andreadakis ritmul și țintele unui festival independent par asigurate, observatorii cu un trecut, printre care mă număr, nu pot uita momentele magice iscate de inspirația criticului de film cu gust sigur, cu îndrăzneala propunerilor, care a fost Michel Demopoulos.

Monica Bellucci în rolul Mariei Callas

De acum încolo, Trofeul secțiunii Meet the Neighbors îi va purta numele. El este cel care, în 2000, l-a descoperit pe cel care avea să devină marele cineast polonez de astăzi, Pawel Pawlikowski (Oscar pentru Ida, Premiul de regie la Cannes pentru Cold War), pe atunci doar un debutant. Tot grație marelui omagiat am făcut cunoștință, într-un excepțional program numit Stelele stepei, cu Bakhtyar Kudojnazarov, tadjikistanezul supranumit Kusturica al Asiei centrale, autorul filmelor Bratan și Luna Papa, deschizătoare de drumuri pentru o întreagă generație. Michel Demopoulos a insistat să vedem, în 2002, răscolitorul Liubovnic, al lui Valeri Todorovski, cu Oleg Iankovski, de neuitat într-unul dintre ultimele sale roluri. Iar dacă în acest an evocarea fostului director s-a încheiat cu proiecția capodoperei lui Victor Erice Spiritul stupului (El espiritu de la colmena, 1973), nimic nu este întâmplător.

A fost singurul care a izbutit să-l convingă pe singuraticul spaniol să-și trimită câteva scurt metraje la Salonic, ca și cum ar fi presimțit că unul dintre cei mai misterioși cineaști ai lumii nu va mai apărea cu un film mare decât peste 30 de ani. Și, pentru că am amintit această cifră, se impune o alta, cu aceeași încărcătură temporală, care a alimentat caracterul de eveniment al acestei ediții, a 64-a: pentru prima oară, după 30 de ani, premiul suprem al competiției internaționale, Golden Alexander "Theo Angelopoulos" pentru cel mai bun film de ficțiune a revenit unui cineast grec, mai exact unei cineaste, Sofia Exarchou, pentru Animal (producție Grecia, Austria, România,Bulgaria).

Din 1993, de când Sotiris Goritsas câștiga această distincție, țara gazdă nu s-a mai aflat în preferințele juriilor ce s-au perindat. Politica de încurajare și accentuare a vizibilității producției naționale susținută de actuala conducere a festivalului a dat roade. Sofia Exarchou s-a impus cu acest al doilea titlu al carierei sale (amintesc că Salonicul aparține festivalurilor care promovează debutanții și pe cei aflați la al doilea film, ca și TIIF-ul nostru), navighează cu siguranță, într-un ritm adeseori amețitor printre valurile unei narațiuni descurajante despre cei care își înghit amarul cotidian pentru binele de moment al altora.

Michel Demopoulos, fostul  director și criticul de film care a structurat Salonicul cinematografic modern,  omagiat în acest an

Într-un resort insular cu mare căutare turistică, câteva fete și băieți, conduși de fragila, dar atât de apriga Kalia, își lasă propriile necazuri departe de ochii celor veniți să de distreze, acestora expunându-le doar paietele, sclipiciurile ce acoperă trupuri chinuite de munca lor fără normă. E multă tristețe în acest film pe alocuri sălbatic, fără milă, care ne îndeamnă să nu nu uităm amărăciunea unor schimburi umane ale societății contemporane, a divertismentului pe seama muncii neștiute a altora.

Protagonista Dimitra Vlagopoulou a fost răsplătită și ea, pe bună dreptate, cu Premiul de interpretare feminină. Păcat că agențiile noastre de presă nu au anunțat imediat victoria acestui film, la care a contribuit și Compania Digital Cube, montajul fiind asigurat de Dragoș Apetri. Premiul Silver Alexander acordat celui mai bun regizor a ajuns și el tot în mâinile unei cineaste, debutanta newyorkeză Joanna Arnow, autoarea al cărei film poate fi așezat în lista celor cu cel mai lung titlu: The Feeling That the Time for Doing Something Has Passed. Ironia ne întâmpină din capul locului, decum îl traducem: Sentimentul că timpul, pentru a se chema că face ceva, a trecut. O ironie tristă și ea, un fel de haz de necaz cu trimiteri la viața contemporană, la individul/individa care nu-și găsește nicăieri locul, nici în existența corporatistă, nici în familie și, vai, nici măcar în practicile erotice mecanizate ale zilei, reunite în acronimul BDSM (supunere, masochism etc). Premiul pentru cel mai bun scenariu a revenit cineastului belgian Zeno Graton pentru The Lost Boys, al cărui titlu nu are nevoie de tălmăcire, doar de localizare. Băieții sunt pierduți într-o școală pentru reeducare.

Cel mai bun actor a fost decretat Kostas Koronaios din filmul conaționalului său Stergios Paschos, The Last Taxi Driver. Eroul acestui film nu mai este un tânăr, dar în raporturile cu lumea atât de diferită scoasă în cale de meseria sa, va afla prețul umilinței atunci când nu mai ține seamă de granițele vârstei. Dacă nu aș fi fost la fața locului, cum se spune, poate aș fi fost tentată să cred că juriul internațional, din care au făcut parte Dieter Kosslick, fostul director al festivalului de la Berlin, producătoarea belgiană Diana Elbaum și cineasta Elina Psykou a privilegiat țara gazdă. Nu a fost așa.

Cinematograful grec chiar se află într-un moment de vârf, suficient pentru a ne îndemna să reținem nume noi, altele decât cel al favoritului marilor festivaluri, Yorgos Lanthimos. A fost o binemeritată sărbătoare, valorificată și de inspirația de a-i avea drept oaspeți de onoare, omagiați ca atare, pe Alexander Payne și pe Monica Bellucci. Venit să-și lanseze filmul Holdovers, Payne, deținător a două Oscaruri și o Palme d'or (printre altele) ne-a emoționat în cele trei întâlniri ale sale cu publicul, cu ziariștii, ori de câte ori a evocat rădăcinile sale grecești.

Simplitatea unei mari vedete: Monica Bellucci

De altfel, protagonistul, Paul Giamatti, actorul său preferat, profită de meseria sa de profesor, în film, pentru a rosti câteva fraze în limba greacă, ce-i drept, cea veche. Cât desprte Monica Bellucci, am avut surpriza de a o descoperi în debutul ei teatral, Maria Callas: Letters and Memories, un one-woman show în regia lui Tom Wolf, cu lecturi din scrisorile și jurnalele marii artiste cu care diva italiană a colindat câteva dintre capitalele lumii, turneu înregistrat pe peliculă de Yannis Demolitsos și același Tom Wolf, unul dintre producători fiind chiar Monica Bellucci.

Actrița a mărturisit că proiectul, adevărată nebunie, a speriat-o la început, dar în intimitatea lecturii a găsit puterea să urce pentru prima dată pe o scenă: ”N-am putut refuza după ce am citit scrierile, totul era plin de emoție și de sentimentul vulnerabilității, ca și cum i-aș fi atins sufletul. Ceea ce m-a mișcat cel mai mult a fost dualitatea personajului Maria Callas. Diva, geniul. Și, în același timp, un om care a murit cu inima zdrobită.

O poveste cu care am rezonat mult". Cine vrea să știe cum arată cu adevărat demnitatea condiției de mare vedetă, ar trebui să o vadă pe Monica Bellucci, să ia aminte la toate amănuntele, de la felul cum se îmbracă și simplitatea gesturilor sale, la privirea cu care învăluie sala.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News