EXCLUSIV  Claviatura timpului în viziunea lui Gigi Căciuleanu: "Când dansezi, îl iei pe Dumnezeu de un picior”

Protagonist şi creator al unor capodopere scenice, coregrafiile sale au intrat în repertoriul operelor din Paris, Lyon, Avignon, Hamburg, Roma, Cardiff, Wuppertaler Tanztheater, Teatrului La Fenice din Veneția, Teatrului Municipal din Sao Paolo etc. Continuă să predea tehnica sa specifică și să transmită stilul său original de dans contemporan sub formă de ateliere și master-class în cadrul unor instituții de prestigiu. 

Este decorat cu Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler (Franța) și Steaua României în grad de Cavaler. A primit recent Premiul de Excelenţă la cea de-a 24-a ediţie a Galei Premiilor UNITER.

”Visam să devin clovn matematician”

Eşti dansator, coregraf, profesor, un artist unic. Nu te încadrezi în niciun tipar prestabilit. Cum îți definești creația? 

Încerc cu fiecare nouă creație să o iau de la zero. Dansez întâi în mintea mea ca un nebun și abia pe urmă analizez ceea ce am făcut. În dans, nici nebunia, nici structura nu pot exista singure. Nicio nebunie nu e mai nebună decât realitatea. Când eram foarte tânăr, visam să devin clovn matematician. Mă interesa ca prin teatrul-coregrafic să explorez, să ajung dincolo de forme, de sentimente, la idee.

Știu că destinul ţi-a fost marcat de Măiastra care te-a ajutat să-ţi şlefuieşti această profesie.

“Măiastra” mea era Miriam Răducanu. Nu numai un pedagog extraordinar, ci şi o mare novatoare în domeniul dansului. O superbă interpretăşi o creatoare fără seamăn. Tehnica specifică dumneaei, cea de tratare prin dans a Folclorului, a Vocii cântate, a muzicii clasice în general şi a Jazz-ului, o tot slefuieşte până în ziua de azi. De exemplu: în ceea ce priveşte Jazz-ul, Miriam îl “lucrează” nu cu aparenţe, ci cu esenţa sa, nu numai ca muzică, dar şi ca fel de gândire, unde improvizaţia savantăşi dirijată deţine un rol atât de frumos şi inteligent. Uitaţi-vă numai la Fata cântând pe muzica de Bach, prelucrată de Swingle Singers, la Take Five pe muzica lui Dave Brubeck, la Păsări în noapte unde dansa acompaniată de vocea senzualăşi atât de specială a lui Sarah Vaughan. Fără să uit dansurile: Le mal de vivre, cântat de Barbara, sau Cine iubeşte şi lasă al incomparabilei Maria Tănase. Şi câte şi mai câte!... Vizionaţi neapărat filmul Concerto Grosso, realizat de regizorul Mirel Ilieşu în anii '60, ca să vă daţi seama cât de în avans faţă de timp era Miriam Răducanu chiar şi atunci. Şi va rămâne încă multă vreme de acum încolo! şi pe ce drum frumos şi original a apucat-o faţă de mult mediatizaţii creatori din Occident...

În acest an, ai avut o perioadă plină, cu nenumărate turnee europene importante la Roma, Veneția, Paris, Londra. În 2016 s-au împlinit 120 de ani de la naşterea, pe 16 aprilie 1896, a celui care, la vârsta de 20 de ani, a făcut să se nască dadaismul universal, revoluţionând astfel arta modernă: Tristan Tzara. În 2016, dadaismul a împlinit 100 de ani. Vorbește-mi, te rog, despre aceste experiențe, despre spectacolele tale, care exprimă credința ta că dansul și viața sunt unul și același lucru. Dansatorii tăi, a căror tehnică este cultivată cu tot atâta grijă pe cât este şi sinceritatea propriei lor personalităţi, creează o legătură emoţională cu publicul. Rezultatul este o invitaţie atât la gândire, cât şi la o răscolire a nebuniei umane, iar teatrul tău coregrafic ne aduce aminte că dansul şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru.

După L’Om DAdA, aplaudat la sfârșitul lunii septembrie la celebrul teatru de dans Sadler’s Wells din Londra, am revenit  în capitala britanică, pe aceeași scenă prestigioasă, cu Un minut de dans sau UF!!!O montare originală și plină de umor, despre întreaga „nebunie” a procesului creator din care rezultă fie şi un singur minut de dans. Sala a fost arhiplină, cu oameni interesanți și interesați de arta dansului. Au fost în sală alături de români, foarte mulți străini. Un public select pentru care am luat ore în particular de engleză ca să pot intra în dialog cu el, să fac și niște glume, să transmit niște mesaje, ca spectacolul meu să aibă viață. UF demistifică de fapt corpul ca templu, prin umor și spontaneitate. Coregrafia e drumul cel mai frumos între două puncte. Teatrul coregrafic ar trebui văzut din tavan, pentru ca desenul de pe scenă să fie mai vizibil. Publicul nu numai că te vede, dar şi tu îl simți foarte bine. Verbul teatral este și el o emanație a corpului, așadar ar putea aparține nu doar  teatrului, ci și dansului. 

„Prin Gigi Căciuleanu, Tzara, un avangardist, se clasicizează, iar Shakespeare, un clasic, devine experimental. A reușit să facă astfel încât ca actori care nu au mai dansat niciodată să danseze și să-și găsească locul în spectacole. Gigi Căciuleanu are o contribuție majoră la cultura românească, reprezintă o școală de dans și teatru coregrafic", mărturisea Ion Caramitru, directorul Teatrului Național București. Ai dansat pe marile scene ale lumii și ți-ai dedicat viața acestei arte. În ce măsură dansul are un limbaj universal?

Cu siguranță, atunci când ajung pe scenă sau într-o sală de dans nu mă mai situez într-un punct geografic. Când intru într-un teatru, e ca într-un templu. Iar în teatru nu există scene mari și scene mici, ci doar spectacole foarte bune și spectacole proaste. 

Cum a fost turneul la Veneția?

Am prezentat un spectacol la Teatrul Goldoni unde mai dansasem și înainte alături de o companie franceză. Teatrul este o minune. Înainte am fost invitat la Teatrul Parioli Peppino De Filippo din Roma, cu Un minut de dans sau… UF!". Muzica îi aparține omului orchestră Paul Ilea căruia i-am cerut să plece de la temele cele mai cunoscute şi populare ale ”colegului” său întru muzică: Wolfgang Amadeus Mozart. Dar să le dezvolte apoi în felul său cu cât mai multă drăgăstoasă ireverenţă. Întreg spectacolul este conceput de fapt în jurul complicatului şi deseori nebunului proces creator necesar pentru a obţine chiar şi un singur minut de dans. Datorită acestei improvizaţii de fiecare seară, susţinută de Ana Vișan şi Răzvan Stoian pentru a crea un minut de dans, spectacolele au devenit cât se poate de diferite unul de celălalt. O re-creaţie de fiecare seară, pentru spectatori... Chinurile creaţiei pentru artişti! Uf !!!. 

Și în orașul tău de suflet, la Paris?

Mai fusesem în luna mai la Paris cu piesa Pleine Lune (Lună Plină), care explorează oniricul capabil să facă, în timpul unui vis, totul să devină posibil. Într-o noapte cu lună plină, visele pot fi la fel de reale ca şi luna… la fel de îndepărtate, de ireale ca şi stelele... Momente ieşite din comun în care două fiinţe se pot pierde sau regăsi. Acum, la Paris,  am fost, cu L’Om DadA, într-un teatru pe care nu-l cunoșteam, Apollo, lângă Place de La République, care și-a deschis porțile în 2014. 

De curând, s-a încheiat Festivalul Național de Teatru, o ediție fabuloasă, în care ai fost una dintre vedete. Festivalul s-a deschis cu vernisajul expoziției care ți-a fost dedicată, în foaierul Sălii Mari a Teatrului Național din București. O expoziţie intitulată simplu: Căciuleanu. „În lumea lui Gigi Căciuleanu veţi întâlni acel mare artist, cu multe, nebănuite valenţe, şi veţi putea descoperi de unde – energia lui, de unde – forţa, creativitatea şi lipsa lui de oboseală. Aşa vi-l propunem noi pe Gigi Căciuleanu”, declara criticul Marina Constantinescu. Vernisajul a fost urmat de un coupé: spectacolul Un minut de dans, sau Ufff!, de la Teatrul Mic şi Vivaldi şi anotimpurile sale, producţie a Companiei „Liviu Rebreanu” – Teatrul Naţional Târgu-Mureş.

Pentru mine acest festival de anvergură internațională a fost deosebit de important. Este o strânsă legătură între dans și teatru. Îmi aduc aminte că Pina Bausch a fost luată în brațe de lumea teatrului, înainte de a fi recunoscută de lumea dansului. Pentru mine e foarte simbolic faptul că această invitație în lumea dansului a fost făcută în clădirea TNB-ului. în spectacolele mele, eu contopesc dansul și jocul actoricesc. Este ceea ce numesc teatru coregrafic. Cred că teatrul-dans este un gen interesant, un fel de contrapunct pentru dansul-teatru. Ador teatrul, ador actorii. Îmi aduc aminte că primul premiu l-am primit după ce am semnat coregrafia unui spectacol la Teatrul din Piatra Neamț, care la vremea aceea era în vogă. Am o mare admirație pentru Marina Constantinescu, pentru modul cum a reușit să contruiască artistic acest festival. Știu că iubește dansul, iar minunata ei emisiune, Nocturne, pe care o are la televiziunea română, este inspirată de celebrele Nocturne ale lui Miriam Răducanu. A fost și unul dintre motivele pentru care i-a adus un omagiu, dedicând ediția FNT-ului din acest an acestei mari artiste. În program au figurat nume mari ale dansului, care s-au completat cu cele ale teatrului. Vreau să fac o remarcă specială - un gest de reverență pentru Gilda Lazăr și Valerian Mareș care au adus în turneu în România nume mari ale dansului. 

Tot în cadrul FNT ai lansat volumul Miroirs, în care publicul a putut descoperi o fațetă mai puțin cunoscută a personalității tale artistice, lirismul. 44 de poezii şi 28 de desene sunt cuprinse într-un volum care vorbește și de grația dansului. Cum ai găsit ecuația care mediază între dans și vers? La lansare, criticul Ludmila Patlanjoglu îți caracteriza volumul ca ”Teluric şi celest, senzual şi spiritual” și sublinia faptul că ești un virtuoz al formei şi al ideii prin dans. ”Gigi Căciuleanu dansează pe foaia albă cu aceeaşi graţie ca pe scenă, compunând un chip cioplit din frânturi de viaţă, din frânturi de corp, din zdrenţe de vis, din picături de hău”. 

Acest volum reprezintă crâmpeie de viață, la fel ca și expoziția organizată cu migală și artă de Irina Tapalagă, ca și filmul care a fost proiectat, La Vie en rose. Volumul cuprinde texte pe care eu le scriu de câțiva ani. Sunt poezii, subtexte din mișcările fiecărui dans. Desenele sunt și ele semne ale dansului. Pentru mine, dansul semnifică poezie și desen. 

În Miroirs, am descoperit o poezie care mi-a plăcut foarte mult, pe care ai închinat-o partenerei tale, marea balerină Maia Plisețkaia.

Maia era nu numai un star, dar și un om de o mare valoare. Întotdeauna fac o paralelă între Maia, Pina Bausch și Miriam Răducanu, maestra mea. Se aseamănă foarte mult între ele. Aceeași disperare pe care o simți în dansul lor, care duce până la cizelarea brâncușiană, până la ieșirea din canoane. Ele, aș putea să afirm acum, sunt balerine care au abordat dansul clasic. Îmi aduc aminte că eram la Rennes și ne adăpostisem de o ploaie torențială împreună cu Merce Cuningham și Nicholas Cage. Vorbeam despre tipurile de balet contemporan. Atunci mi-am dat seama că ceea ce fac eu nu e modern, ci un neo-clasic. Dansul clasic era dansul modern al lui Ludovic al XIV-lea. Undeva, în timp, aceste lucruri își pierd eticheta. Clasicismul lui Miriam Răducanu se leagă cu modernismul Maiei Plisețkaia și cu teatralitatea exacerbată a Pinei Bausch. Eu n-aș spune că Pina era coregrafă. Era un fel de clown păsăresc. Când punea piciorul pe scenă parcă era laba de gâscă a Babei Iaga. Pina Bausch, nemțoaică, Baba Iaga, rusoaică. Cine a creionat-o foarte bine, a fost Fellini, cu acel personaj straniu din Se la nave va. Fiecare dintre ele a evoluat altfel de-a lungul anilor, însă pe plan cosmic acest lucru nu mai contează. Ceea ce contează este dialogul lor cu cealaltă parte a oglinzii. Și revin la acest volum, Miroirs, care vorbește despre cealaltă parte a oglinzii mele.

La ce te referi?

Fiecare are călătoria lui. Cele trei balerine au avut o călătorie de la Teatrul Țăndărică și Bolșoi ori Essen pe marile scene ale lumii... Toți ne-am inspirat de la Alice și de la Lewis Carroll, dar fiecare am gândit într-un mod diferit. Mie mi-e teamă de oglinzi, mă înspăimântă, pentru că nu înțeleg cum funcționează. În oglindă, mâna mea dreaptă e stânga. În oglindă există și niște profunzimi în această bidimensionalitate. Mă gândesc acum la un scriitor american de SF, Howard Phillips Lovecraft, care a scris o poveste, Casa vrăjitoarei. Este vorba despre o casă în care unghiurile sunt făcute de așa natură încât planurile nu mai sunt euclidiene. Unghiurile pe care le vezi în oglindă nu sunt la fel. Poate din cauza perspectivei. Mișcându-te, schimbi unghiurile de fiecare dată când te uiți. Am avut un moment de groază în Marea Mediterană. Eram cu Ruxandra Racovitză, partenera mea de scenă de o viață, și ea care este o foarte bună înotătoare a plonjat în mare și m-a îndemnat să plonjez și eu. M-am speriat înfiorător de acel hău pe care eu îl văd adesea și în oglindă, un hău în care nu vezi niciodată ce se află în străfundurile lui. Oglinda seamănă cu suprafața mării. Multe dintre numele poeziilor mele, așa cum este și cea intitulată Hamlet, apar și în dansurile mele. Pentru că acest ”a nu fi” este reflecția în oglindă a lui ”a fi”. Eu întotdeauna îl leg pe Shakespeare de Caragiale, pentru că dacă Shakespeare a spus ”a fi sau a nu fi”, Caragiale a mers mai departe, spunând ”a fi și a nu fi”: ”curat-murdar”, ”Zoe, Zoe, fii bărbată”, ”12 trecute fix”. Caragiale, care a fost și precursorul lui Ionesco și Tzara, a avut curajul să meargă mai departe.

Cât de pătrunzătoare sunt versurile tale din Somnul oglinzii: ”cine visează/ cu cine? / eu cu oglinda/ ori ea cu mine?/ zborul cu pasărea/ clipa cu vecia?/ cerul cu marea? În oglinda timpului, cum o revezi pe misterioasa Maia Plisețkaia? 

Maia nu avea vârstă. Întrebată de un ziarist la ce vârstă crede că o balerină trebuie să se lase de dans, a ripostat afrimând: ”sunt unele care nici n-ar fi trebuit să înceapă”. Și vă destăinui acum o surpriză. Maia va fi personajul unui balet pe care îl voi prezenta în premieră în această toamnă la Festivalul Enescu. Se va numi Tragi-comedii și voi lucra pe muzica iubitului ei soț, Rodion Scedrin. În expoziția de acum, Irina Tăpălagă a avut ideea să pună poemul pe care i l-am dedicat Maiei peste fotografia în care suntem împreună. 

Cum ai reușit s-o metamorfozezi pe Maia Plisețkaia în ”Nebuna din Chaillot”?

Mi-aduc aminte de o altă partitură, cu Nebuna din Chaillot. Acest personaj, în concepția francezilor, era o babă urât îmbrăcată, o clochard. Eu am văzut frumusețea Maiei, am văzut acea figură copilărească pe care o avea. Chiar la vârsta de 79 de ani. M-a fascinat acea împletire între vârstă și înțelepciune. Terminasem spectacolul. Ceva totuși mă neliniștea și i-am spus Maiei: ”Știi că nu sunt fericit cum se termină. Parcă aduce prea mult cu Giraudoux. Văd ceva foarte special la sfârșit. Și ea m-a întrebat: „cum?” S-a așezat lângă mine și am început să-i explic: deschizi brațele ca niște aripi... Vedeam sfârșitul ca pe un solo al ei. Când am terminat, mi-a zis: „Ăsta este finalul: noi doi”. Eu vedeam un balon plecând în aer, iar ea a ripostat: „nu, trebuie să fie două”. Mi-era foarte teamă pentru că spectacolul trebuia să fie pe scena de la Bolșoi și închipiți-vă că după Béjart, după Alicia Alonso, veneam noi. Muzica lui Scedrin era asemănătoare unor picături de aur care cădeau. Și noi doi, cu acel final simplu și pur... Aș dori să folosesc un fragment din acest spectacol în viitoarea montare.

Se spune că la o anumită vârstă fiecare om trebuie să întoarcă societății ceva din ce a învățat o viață. La Teatrul Național, i-ai destăinuit din secretele tale lui Lari Giorgescu, la Teatrul Mic, ai lucrat cu niște tineri formați de tine.

Nu-mi place să fiu numit pedagog. Tinerii se formează prin contaminare, dar și prin faptul că eu îi arunc direct ”în fabrică”, îi pun în fața unor date pe care trebuie să le asimileze foarte repede. Am o asistentă minunată, Lelia Vladu Marcu, absolventă a Liceului de Coregrafie. 

Ce părere ai despre faptul că Liceul de Coregrafie de pe Lemnea a dispărut? 

Era o școală de magicieni. Clădirea a fost recuperată de un ”oarecare” și acum sunt acolo niște birouri oarecare. Cred că e vorba de o crimă la adresa culturii. Mulți s-au întrebat de ce a plecat Miriam Răducanu de la școală. Pentru că au speriat-o programele acelea extrem de conțopiste. Școala de coregrafie ca instituție te obligă la niște canoane, iar artiștii sunt niște oameni care ies din canoane. Cum să fie și canon și ne-canon? Caragiale, Caragiale, dar nici chiar așa... Acum, la lansarea volumului Miroirs, tinerii mei au pregătit fiecare câte un program conceput chiar de ei, după una dintre poeziile mele. Numărul lui Lari Giorgescu a fost extraordinar, pe această metaforă a ”junglatului”, maimuțăresc, combinație între junglă și jonglat: ”Hai să junglăm din pom în pom/ Săriți cu toții, măscărici.”   Până la urmă, a fost o oglindă în care eu m-am văzut și ei s-au văzut. Regia a fost făcută de Valerian Mareș și fiecare și-a pregătit numărul lui.  Excelenţi au fost și Adi Nour, care cântă cu corpul, Alex Călin, care a jucat și în Furtuna de pe scena TNB. Sunt bucuros când văd că fiecare dintre ei are conceptul lui, programul lui. Aceste frânturi de poeme și desene sunt de fapt dansuri, iar dansurile sunt în esență poezie, desen, linie pură.

Scrii: ”Circ, balamuc, bordel, pogrom/ Hocus și Pocus, hodoronc/ Și tronc pentru ăi mari, ăi mici”. Cum traduci bufoneria în dans? 

Un artist distrează lumea, e bufon. Un balerin sau un dansator este cel mai bufon pentru că își prezintă ”cocoașa” publicului. Eu cred că întotdeauna m-am simțit bufon. Îmi plăceau la nebunie și piruetele spiritului și nebunia minții. Mi-am dorit de mult să fac ca acest bufon să trăiască pe scenă. 

Suntem în Anul Shakespeare. Cum ai aplicat în dans discursul bufonului din opera Marelui Bard?

L-am tradus prin mișcare. În dans, ești cu adevărat bufon pentru că dansul solicită toți atomii corpului. Eu cred că omul se diferențiază de alte specii prin umor și mi se pare foarte frumoasă această dimensiune a umorului de sine care e, pe undeva, și un act de noblețe. Poate că zâmbetul e mai frumos decât hohotul de râs, o lacrimă într-un colț de ochi.

Ai reușit să impui o școală. Școala Gigi Căciuleanu.

Știi ce-mi doresc? Să fac Școala de sub copac, așa cum se întâmpla cu Socrate și cu Arhimede. Mă consider unul dintre martorii privilegiați ai evoluției dansului în arta contemporană, dar și unul dintre actanții lui pasionați. Sunt mândru de a fi luat parte la explozia dansului contemporan în Franța unde, alături de Dan Mastacan, un sclipitor actor, regizor, scenograf, am condus unul dintre primele Centre Coregrafice Franceze la Rennes. Am fondat Compania Gigi Căciuleanu la Paris. La Santiago, în Chile, am contribuit activ la viața artistică a acestei țări conducând Baletul Național Chilian. Și iată-mă acum, de niște ani buni, aproape 11, conducând Gigi Căciuleanu Romanian Dance Company. Aici am inventat numele de dansactori pentru interpreții teatrului meu coregrafic. Nu îmi place să trăiesc în trecut. Nici măcar în prezent. Prefer să mă proiectez în viitor. Este singurul timp verbal pe care îl iubesc cu adevărat.

Care sunt compozitorii care te urmăresc?

Cel mai mult Mozart. Și mă gândesc la acel balans între frăgezimea jocului și înțelepciunea ancestrală. Bufonul Mozart a știut mai bine decât arhiducele Mozart. Îl iubesc foarte mult pe Vivaldi. Am făcut spectacolul pe muzica lui și în Vietnam. Iubesc foarte mult jazzul. Luis Armostrong a devenit îngerul meu creator. De aceea l-am și trecut în tagma compozitorilor. Îmi plac foarte mult rușii, între care Șostakovici. Cred că este foarte bine ce a făcut Festivalul Enescu care mi-a dat permisiunea să-l invit pe Scedrin. A scris mult pentru pian și pentru voce. Are o superbă cantată, Îngerul sigilat (marcat), în care are foarte multe elemente de Liturghie. 

Ești un artist al lumii. Și cu toate acestea te întreb: unde te simți mai acasă?

Nu mă așteptam să mă simt cel mai bine aici, în România. Pentru că viața mea a fost Parisul. Casa mea este la Paris și, cu toate astea, acum stau mai mult aici. În România, iubesc oamenii! Eu lucrez într-o stare de urgență tot timpul. Și la Montevideo mă simt acasă. La fel, la Sibiu...Sunt un copil al asfaltului. Îmi plac orașele mari.  Și mondializarea face să nu mai știi unde ești exact. Geografia asta mondializată ne aduce aminte că centrul pământului este acolo unde ești tu. Călătoresc cu rădăcinile în valiză.

• Și cu toate astea, ai o viziune unică. Vezi dansul ca o artă care esențializează viața. Cum aș putea numi dansul tău?
• Ca o poezie, o metaforă. Văd dansul atât ca o artă, cât și ca știință. O artă precisă și o știință nebună. Dansul este o mare dragoste, o mare devoțiune, dar și o mare disciplină. Am spus că e teatru-coregrafic, spre deosebire de teatrul-dans. Dacă în teatrul-dans, dansatorii sunt tratați ca niște actori, iar coregrafia ca o mise-en scenă, ca o regie, eu o fac pe dos: tratez actorii ca pe niște dansatori și spectacolul ca pe o coregrafie. Dansul este o artă care esențializează viața. Mi se pare că toți parametrii umanului sunt prezenți acolo. Când dansezi, îl iei pe Dumnezeu de un picior. Pentru acele momente privilegiate trebuie să trăiești.

Deci, am putea spune că e o metaforă a cuvintelor, de fapt o metaforă a ceea ce ascund cuvintele?

Vorbesc dansatorului și îi spun: în primul rând, te rog să te descoperi pe tine însuți. După aceea, începi calculul, după aceea începi să structurezi. Dansul este nimic și tot, pentru că finalmente nu e nimic mai efemer decât un moment dansant. Dansul este format din acele momente dansate așa cum organismul este format din atomi.

Ai o altă pasiune, după câte știu, matematematica

Sunt pasionat de astronomie. Sunt dintre cei care cred că noi, de aici de pe Pământ, putem influența mișcarea astrelor și că fiecare are o stea pe cer. Și matematica, și poezia sunt semne. Îmi plac foarte mult numerele, artimetica până la extreme. Când eram mic mă uluiau numerele negative. 

Ce ai pe agenda de lucru?

Eu îmi lucrez spectacolele în minte. La Teatrul Mic, Uff l-am lucrat în minte. Eram la Biaritz, lumea se ducea la plajă, iar eu stăteam și lucram. În viața mea se ivesc tot felul de proiecte, după o logică a hazardului. Discursul lui Lari Giorgescu din D’ale noastre se continuă în L’Om DAdA, merge către absurdul românesc. 

Ce te dezamăgește în lumea de azi?

Aproape totul. La Paris mă îngrozesc ”scenele” copiilor care ies de la școală, care țipă, urlă, se bat. Am văzut copii, la fel, ieșind din școală, la Chișinău. Erau cu totul altfel. Deschiși, surâzători... La Paris, unde copiii au totul, sunt prost educați. Mă dezamăgește că totul se poate și astfel totul devine uniform. Chiar și în vremea așa zisei dictaturi din România, când nu aveai voie să spui niște lucruri, le spuneai totuși voalat și lumea înțelegea. Acea lume a semnelor ascunse mă interesează. Asta nu înseamnă că accept ideea de dictatură. Dar acum nu e vorba despre dictatură, ci despre mersul spre prăpastie al omenirii și asta mă îngrozește. Mesajele noastre sunt inversul distrugerii. Spectacolul viu cred că ajută la mersul înainte al omenirii mai mult decât progresul tehnologic care mă înspăimântă. 

”Dansul e ca o torță”

Se apropie sărbătorile. Ce ți-ai dori pentru anul care vine?

Proiecte inspirate și nebunie. La orice proiect fluturele își arde aripile. Noi ne dorim aceste arderi, pentru că avem nevoie de o Pasăre Phoenix.

Cum lucrezi?

Eu fac ceea ce se poate numi spectacole de autor. Îmi concep propriile scenarii, propria gamă de mișcări și punerea în scenă, propria spațialitate și uneori chiar propria scenografie. Mi se pare mai interesant să explorez lucrurile în profunzime, fără să caut inovația de dragul inovației. Sunt încântat să creez și să propun o lume a mea în care să-i pot atrage pe cei care mă privesc. Prefer să-l emoționez pe spectator decât să-l șochez. Mă gândesc să lansez termenul de dans doct.

La ce visezi?

Pentru mine visul este cel mai real. Câteodată realitatea cotidiană mi se pare mult mai ireală. În dans, jocul cu timpul este deosebit de important. Cu toții am observat că timpul trece foarte repede într-o bună companie, la un bun spectacol și foarte încet atunci când ne plictisim. În dans se simte acest lucru foarte tare. Câteodată timpul e o fărâmă, altădată e un bloc. Asta nu ai cum să explici. Sunt momente în care un gest durează cât durează un fulger, dar te poate lovi pe viață. Dansul e ca o torță. Așa cum am scris într-o poezie: ”Visându-mă pe mine că în al meu vis visez/ Că dorm și văd în vis că văd în al său miez/ Un dans prins în albastrul cu iz de transparent/ Al altui dans albastru plutind prin fumul lent care în cercuri iese dansând val după val”. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News