EXCLUSIV  Comunismul dur din Bucureşti. Cine erau cei care mai aveau, la vremea aceea, maşini personale: Simbol al autorităţii şi puterii, nu al bunăstării

La sfârşitul anilor ʼ50 s-au demolat clădirea Muzeului Simu şi imobilul în care locuise Titu Maiorescu în Bucureşti. Pe locurile lor s-au construit două blocuri de opt etaje, denumite ONT şi „Eva” (care se văd şi astăzi), deopotrivă cu parcările din faţa lor şi cu platanii sădiţi tot atunci prea aproape unul de altul. La parterul primei clădiri a fost deschis un birou al Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi”, unde vilegiaturiştii străini, foarte puţini la începutul anilor ʼ60, primeau Ghidul Bucureştiului, harta României şi explicaţii despre locurile pe care puteau să le viziteze. Tot de acolo erau îndrumaţi spre hotelurile, restrânse ca număr, care aveau camere libere. Din 1965 puteau fi cazaţi, vara, şi în complexul studenţesc Grozăveşti sau în locuinţe particulare ai căror proprietari aveau contract cu ONT-ul. Cursul oficial al dolarului, cotat cu 12 lei, era ridicat la 18 de o primă pentru turişti care se aplica tuturor valutelor apusene. ONT-ul achiziţionase un lot de autocare Chausson, apoi unul de Fiaturi. Din 1967, turiştii şi comis-voiajorii străini puteau închiria un Hillman alb de patru locuri din cele două sau trei duzini importate din Anglia în acest scop. Pentru oamenii cu dare de mână din străinătate existau două Chryslere mari, cu şofer.

*

În vara anului 1967 s-a deschis în pavilionul de lângă Casa Scânteii o mare expoziţie industrială italiană. Pe durata ei, câţiva solişti de muzică uşoară, între care Miranda Martino, Jimmy Fontana şi membri ai clanului Celentano, au susţinut concerte pe scena Sălii Palatului. În Sala de Marmură a Cercului Militar s-a desfăşurat tot atunci o paradă a modei cu manechine ale unor case italiene. Regimul de atunci îmbina deschiderea spre Occident cu măgulirea vanităţii unor oameni politici apuseni. Tot în 1967 fusese tradus şi tipărit romanul lui Luigi Preti Tinereţe, tinereţe. Autorul venise anume la Bucureşti ca să ia parte la lansarea cărţii. Preti era un scriitor de duminică, dar era ministru de finanţe în guvernul italian.

În 1965, în acelaşi pavilion expoziţional din Piaţa Scânteii şi în incinta lui fusese deschisă o expoziţie industrială vest-germană, deşi România nu avea încă relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania. Printre exponate se găseau ultimele tipuri de Mercedes. Oameni din provincie veneau anume să le vadă, adunând cu pietate pliantele şi prospectele imprimate impecabil pe hârtie cretată. Trecuseră trei ani de când, în iunie 1962, în pavilionul de pe malul lacului Herăstrău, construit în perioada interbelică, se inaugurase expoziţia intitulată „Ultimele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii sovietice”. Îi tăiaseră panglica Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nichita Sergheevici Hruşciov, liderul Uniunii Sovietice. Cu puţin timp în urmă, la New York, unde lua parte la sesiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite, Hruşciov îşi scosese pantoful din picior şi bătuse cu el în pupitru deoarece în sală era gălăgie şi nimeni nu asculta discursul delegatului sovietic aflat la tribună. După inaugurarea expoziţiei, Hruşciov se întreţinuse neprotocolar şi bine dispus cu gazetarii occidentali, străbătând împreună cu ei distanţa dintre lac şi restaurantul „Mioriţa”, pe unul dintre aceştia, un tânăr englez, mângâindu-l părinteşte pe obraz. Era ultima sa vizită în România, precum şi ultima expoziţie industrială sovietică deschisă la Bucureşti. Peste un an, în acelaşi pavilion, se inaugura o expoziţie americană.

*

În perioada cea mai dură a regimului comunist din România, între anii 1948 şi 1953, când cravata şi pălăria ajunseseră să fie socotite accesorii „burgheze”, nu mai deţineau maşini particulare decât o brumă de oameni – medici, avocaţi, negustori particulari, meseriaşi cu atelier... Maşina devenise mai mult un simbol al autorităţii şi al puterii decât al bunăstării. Membrii nomenclaturii nu posedau automobile particulare şi nici nu conduceau. Aveau maşină de la serviciu cu şofer şi aceasta constituia un indiciu de grad social înalt.

În Bucureşti, dar şi în oraşele de provincie, au existat, împuţinându-se treptat, taxiuri particulare, până în 1960. Întrucât între cele două războaie funcţionase în Capitală o linie de asamblare a Uzinelor Ford, care producea camioane şi două tipuri de automobil, cele mai multe taxiuri erau Forduri „de opt”, adică aveau motoare cu opt cilindri, majoritatea albastre sau negre, foarte încăpătoare. La începutul anilor ’50, pe străzile Bucureştiului, exemplare de Buick, Oldsmobile, Plymouth, nu mai vechi de zece ani, dar şi Mercedesuri, Renaulturi, Škode interferau cu primele Pobede şi Volgi ruseşti copiate grosolan după maşinile americane. La mijlocul aceluiaşi deceniu apărea la noi şi primul tip de Moskvici, care nu era decât Opelul Kadett. Ruşii demontaseră fabrica din Germania, ducând-o acasă. Însă în anii ’50, prin Bucureşti şi pe şoselele din ţară, automobilele erau foarte puţine, instituţiile continuând să folosească pe scară largă Forduri şi alte mărci de automobile occidentale. Ultimele asemenea importuri avuseseră loc în 1948. Ironie a sorţii, Jeepurile erau maşinile Securităţii. Vor fi înlocuite treptat cu maşini de teren ruseşti GAZ, simbol, până în anii ’60, al Securităţii de provincie şi al prim-secretarilor raionali de partid. România era împărţită pe atunci în 16 regiuni, în componenţa fiecăreia intrând 10-12 raioane.

Obsedaţi de americani, ruşii încercaseră să producă automobile mari, somptuoase, însă ieşise un soi de Cadillacuri mongole. Au fost trei asemenea mărci mai întâi: ZIM, ZIS şi ZIL. Spaţiul dintre bancheta posterioară şi locurile din faţă era atât de mare, încât îl acoperea o carpetă. O strapontină desfăcută din spătarul primei banchete oferea loc unui număr de trei persoane, astfel încât un ZIM, un ZIL sau un ZIS avea o capacitate de opt locuri. Pe strapontină şedea secretarul ori şeful de cabinet al potentatului roşu, care, chiar dacă avea musafiri în automobil, se aşeza invariabil lângă şofer. Cele trei tipuri de maşini aveau perdeluţe plisate sau creponate la ferestrele portierelor secundare. În 1959-60 a apărut şi în România ultimul tip de maşină rusească din aceeaşi categorie, Ceaika, plagiată după Packard Patrician. Exclusiv de culoare neagră, folosit de însuşi Gheorghiu-Dej, automobilul avea masca radiatorului şi bara de direcţie cromate, inducând o sugestie comică de Buick 1945, poreclit „rânjetul dolarului”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News