EXCLUSIV  Constantin Argetoianu, omul care a înţeles legătura strânsă dintre politică şi gazetărie. I-a recomandat regelui Carol "suprimarea megafonului presei"

Un împătimit al presei

Dacă N. Iorga a fost cel dintâi intelectual român care a sesizat impactul social al ziarului, Constantin Argetoianu a înţeles de timpuriu, de când debutase în politică, în Partidul Conservator, conexiunea strânsă dintre politică şi gazetărie, proprie vremurilor moderne.

Spre deosebire de Duca, Goga, Gafencu, Constantin Argetoianu n-a practicat gazetăria. A făcut însă publicistică. Şi rămâne un mare scriitor; un Saint-Simon român. Însă prin masivele sale volume de Însemnări zilnice, unsprezece la număr, Argetoianu a lăsat posterității un vast și insolit ziar scris de el însuși.

Argetoianu citea sistematic şi cu pasiune atât ziarele româneşti, cât şi pe cele străine. Ştia că aceste ziare, dincolo de menirea lor informaţională, sunt întreprinderi comerciale şi sunt, în consecinţă, legate de interese precise. Hermeneut al presei, Argetoianu citea printre rânduri, cântărea – aşa cum reiese din jurnalul său – nuanţele, aluziile, ambiguităţile... Întocmai ca pentru un ziarist, pentru acest om politic ştirea avea întâietate. El însuşi colecţiona ştiri, reproducându-le din gazete. Acestea puteau fi legate de execuţiile care s-au ţinut lanţ în Rusia sovietică a anului 1937, de calamităţi naturale locale, de moda feminină, de stupidităţi şi inepţii sau, pur şi simplu, cancanuri – pe vremea sa, cotidienele cultivau materia specifică azi „tabloidelor”. În felul acesta, Argetoianu a alcătuit, după metoda specifică mozaicului şi colajului, o cronică a vremii sale extrasă din presa română şi din cea străină.

Argetoianu avea un ziarist-om de casă, pe Kalman Blumenfeld (acesta semna în „Adevărul” cu pseudonimul Scrutător), care îl vizita periodic, chiar de mai multe ori pe săptămână, şi întreţinea legături şi cu alţi ziarişti. Inclusiv cu gazetari străini. Mai avea, chiar şi la Palat, oameni de încredere care îi furnizau informaţii şi cărora nu le dezvăluie numele nici măcar în jurnalul său de taină. În felul acesta, Argetoianu reuşea să afle ştiri esenţiale chiar înaintea gazetarilor. Un singur exemplu în acest sens. După căderea Guvernului Goga-Cuza, Blumenfeld vine şi-i comunică lui Argetoianu că Regele pregăteşte un cabinet cu Al. Vaida-Voievod premier. Argetoianu ştia însă că noul prim-ministru va fi Patriarhul Miron Cristea, prilej să-i spună interlocutorului său: „Când ai să vezi (cine va fi noul premier – n.n.), deşi eşti ovrei, ai să-ţi faci cruce”.

În acest cabinet constituit în noaptea de 10/11 februarie 1938, Argetoianu va deţine un portofoliu. Luând parte la Consiliul de Coroană din acea noapte, redă episoadele semnificative, pe larg, în jurnal. Iată cum boierul cu talent de mare scriitor îl întrece pe Arghezi în materie de pamflet: „Soseşte şi mareşalul Averescu, ca scos dintr-un sicriu. Palid, ca şi când ar fi fost prost îmbălsămat, e îmbrăcat şi încălţat ca un cadavru, cu un frac ce nu se mai potriveşte pe talia lui redusă, cu ghete ce nu mai îmbucă glezna piciorului şi lasă ciorapii să se vadă prin împletitura găitanelor. N-are nici o decoraţie, ca morţii, şi explică bolborosind că le-a trimis toate la Muzeul Militar şi n-a avut vreme să le ceară înapoi”.

Cu trei luni înainte, în noiembrie 1937, Argetoianu, care cunoştea forţa ziarelor, îi sugerase Regelui Carol, pe care îl îndemna spre un regim autoritar personal, între altele, „suprimarea megafonului presei”. După ce se instituie regimul preconizat, Argetoianu consemnează cu satisfacţie apariţia unui decret-lege „privind controlul mijloacelor de existenţă a ziarelor... Foile de şantaj şi cele care trăiau din mila societăţilor anonime vor fi silite să-şi înceteze comerţul, spre disperarea escrocilor care le scoteau”.

Cu toate că a fost până în 1938 preşedintele unui mic partid agrar, Argetoianu nu a editat un ziar al formaţiunii sale politice pentru că nu credea în foile partinice, aşa-zise „de doctrină”. Însă ştia să formuleze limpede şi echilibrat, atunci când făcea declaraţii presei sau dădea interviuri, însuşire pe care i-o apreciau inclusiv gazetarii de stânga.

Om politic proeminent, cunoscător neîntrecut al lumii politice, membru al unei loji masonice, Constantin Argetoianu nu credea în ideologie şi aceasta nu s-a prins niciodată de el. Constituţia sa boierească şi fibra sa românească au prevalat. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celălalt cronicar al lumii interbelice româneşti – Petre Pandrea. Marxismul de tinereţe, ca şi „bolşevismul” mărturisit tot atunci s-au erodat cu vremea, iar Pandrea, fiu de ţăran, a sfârşit, după cum spunea adesea, împărtăşind stoicismul rustic al lumii din care provenea. Pragmatici, realişti, ambiţioşi, chiar pătimaşi – atât Argetoianu, cât şi Pandrea erau olteni din Dolj.

Lui Argetoianu i s-au reproşat cinismul şi folosirea unor metode „neortodoxe” în viaţa politică. Aceasta fiindcă el nu credea în retorică, ideologie şi utopii. Însă simţul datoriei, precum şi competenţa nu-i lipseau acestui om cu instrucţie solidă şi cultură vastă. După cum nu-i lipsea demnitatea altoită pe trunchiul nobleţei: „Mr. Ostrovski, ministrul Sovietelor, mi-a trimis o foarte frumoasă invitaţie, cu o seceră şi un ciocan aurite, pentru serbarea ce o dă la 7 Nov. la Athénée Palace ca să serbeze a 20-a aniversare a dictaturii proletariatului în Rusia. Mi-am adus aminte că am strâns mâna împăratului la Ţarskoe Selo şi am declinat invitaţia”.

Om cu tabieturi boiereşti şi gusturi rafinate, conservatoare, Argetoianu nu întoarce însă spatele mijloacelor moderne de informare. Ascultă la radio transmisia funeraliilor Regelui George V al Angliei, iar un an mai târziu premiera operei Oedip de Enescu, respectiv un discurs al lui Mussolini, şi face elogiul radiofoniei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News