Constantin Bălăceanu-Stolnici, de Ziua Națională a Culturii: Sunt optimist în ceea ce privește viitorul României. În 1937, Viena era inferioară Bucureștiului, vă dați seama unde am fi ajuns?

Cum vede cultura română academicianul cu strămoși de la Constantinopol, l-a întrebat Ionuț Vulpescu pe  Constantin Bălăceanu Stolnici? 

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Nu știu să vă spun lucrul acesta, așa, enumerativ. Mie îmi plac românii, m-am simțit mândru că sunt român, nu am avut niciodată tendința să spun că nu, că am strămoși care aparțin lumii europene de la anul 1000. Am strămoși care au fost împărați la Constantinopol în lumea greacă și am strămoși români care sunt până în secolul al XIII-lea. Îmi plac românii cu calitățile lor și pentru modul în care se strecoară printre diferitele dificultăți. Românul nu este un tip de hotărâri masive, dure, ci întotdeauna găsește o portiță... Și folosește foarte des un instrument, asupra căruia a insistat cândva Ana Blandiana, bășcăleala! Una dintre armele românului, minimalizează tot! Bășcălește tot. În felul acesta își creează un confort psihologic care e destul de interesant.

I.V.: Deci bășcălia, credeți, e un instrument de apărare.

C.B.S.: Un instrument de apărare!

Rolul masoneriei a fost mare: Revoluția de la 1848 și Unirea

I.V: Faceți parte dintr-o lume pe care o descrieți în aceste albume de amintiri, din timpuri în care societatea grecizată a lui Constantin Bălăceanu, și societatea franțuzită, a nobilimii românești moderne, au schimbat destinal ce avea să devină România. Ce păstrează România azi dintre grecizare și franțuzire, așa cum numiți dvs. aceste procese în aceste albume de amintiri?

C.B.S: Grecizarea a fost o epocă interesantă începută cu perioada fanariotă, când toată protipendada vorbea grecește. Era o grecizare a epocii moderne. Toți boierii vorbeau grecește. Oamenii culți vorbeau grecește. Slujbele religioase se făceau în grecește până când s-a introdus limba română, bineînțeles, care a înlocuit și limba slavonă, pentru că noi am fost prima Biserică Ortodoxă care și-a exprimat rugăciunile în limba națională, dvs. știți mai bine, că sunteți teolog. Un lucru extraordinar pe care l-au făcut românii, e drept, sub influența Protestantismului din Transilvania, Coresi a fost influențat de ce s-a întâmplat acolo, Dosoftei a acceptat ideea, dar a fost un lucru grandios.

Societatea asta grecească, eu nu am apucat-o, dar bunica mea a apucat-o. Ea vorbea grecește și învățase de la tatăl ei, Grigorie Cantacuzino, să vorbească grecește. Mama ei era fata lui Apostol Asache, boier româno-grec. Dar grecii aceștia au avut o idee grozavă: să își trimită copiii să își facă studiile în Franța. A fost un fenomen curios, pentru că normal era să îi trimită la Viena, că era la doi pași. I-au trimis în Franța. E francofilia asta care cred că vine de la Constantinopol. Turcii au fost foarte francofili, încă din Renaștere, de pe vremea lui Soliman Magnificul, când alianțele  lui cu Francisc I au avut rolul lor în formarea culturii otomane; franceza se vorbea curent la Constantinopol...  Am avut o mătușă, Ana Rosetti Roznovanu, prințesă care a trăit la Constantinopol pe vremea lui Abdul Hamid. Toată aristocrația turcă și sultanul vorbeau franțuzește.

Deci a fost ceva în întreg Imperiul Otoman, iar tinerii noștri boieri, când au venit de acolo, au vorbit limba franceză și limba franceză a devenit un fel de lingua franca pentru toată lumea bună din toate continentele. La Sankt Petersburg se vorbea franțuzește, la curtea imperială germană se vorbea franțuzește, peste tot, în Italia se vorbea franțuzește, peste tot exista limba franceză ca o limbă de elite.

Noi am avut norocul și toți boierii ăștia nu au venit doar cu limba franceză, au venit și cu ideile moderne ale postrevoluției franceze și postromantismului, că toți au fost influențați de tinerii de stânga din Franța, mai ales de Lamartine, care a iubit comunitatea românească. Și atunci boierii conservatori, din familii vechi, de dreapta, veneau aici cu idei de stânga, și așa au făcut Revoluția de la 1848.

A mai intervenit ceva care a fost important pentru lucrul acesta, masoneria. Să nu uităm rolul masoneriei, care a fost extrem de mare, mai ales pentru Revoluția din 1848 și pentru Unirea Principatelor.

Sunt optimist în ceea ce privește viitorul României. În 1937 Viena era inferioară Bucureștiului

I.V: Sunteți bucureștean, v-ați născut aici și ați văzut evoluția și involuția orașului. Vă place Bucureștiul?

C.B.S: Mie îmi place Bucureștiul! Îl consider un oraș plăcut și frumos! Are niște case superbe!  Că nu e bine îngrijit e altceva, dar în orice caz, în anumite părți, s-au mai refăcut monumente, e un  oraș care îmi place.

I.V: Cum a apărut sintagma aceasta, micul Paris?

C.B.S: Cred că au descoperit-o părinții mei, sau bunicii mei încă, pentru cartierele acestea centrale, care s-au dezvoltat cu arhitecți francezi, pe vremea lui Carol I. Lucrările acestea de tip parizian. Plus serviciile de tip restaurant, cofetăriile, prăvăliile, vitrinele, toate aveau parfum parizian. Și limba franceză care se vorbea peste tot.

I.V: Mai este România o țară francofonă?

C.B.S: Nu! Generațiile actuale au devenit anglofone.

I.V: Sunteți optimist în ce privește viitorul României?

C.B.S: Eu, personal, sunt optimist, pentru că merge bine după mine. Că sunt momente dificile în lumea întreagă, că trecem printr-o criză de oameni politici, care nu sunt capabili să facă față situației și care au incorectitudine morală. S-au impus mai mult prin corupție decât prin eficiența politică, asta e altceva. Dar clasă intelectuală avem, oameni de știință avem, oameni care să producă ingineri, constructori, avem.

Se construiește. Avem întreprinzători buni. Lumea asta economică, am observat că PIB-ul nostru crește cu 6,7%, e adevărat, mai mult prin servicii decât prin investiții, dar totuși,  e un lucru care merge bine.

Eu nu sunt din aceia care își pun cenușă în cap. Vai, România, e ultima țară! Nu! Merge bine, nu merge foarte bine, nu merge cum am vrea să meargă, ca Elveția, Germania, dar trebuie să nu uităm că avem o tradiție a burgheziei, chiar și Revoluția Industrială a venit târziu la noi. Au venit războaiele acestea. 

Dar dvs. știți că în 1937, am fost prima oară la Viena. Mi s-a părut un oraș provincial față de București, strada... cum erau îmbrăcați oamenii, vitrinele, mașinile. Bucureștiul era superior. Vă dați seama ce ar fi fost dacă nu venea comunismul...  Și acum, uitați-vă ce mașini circulă. Păi, străinii sunt uimiți când văd ce mașini circulă, restaurantele sunt bune, prețurile sunt cam mari, uneori mai mari ca la Paris, mâncare bună, viață frumoasă... Clasa politică m-a dezamăgit.

Interviul integral poate fi ascultat pe patforma youtube 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News