• Contextul geostrategic nou obligă SUA să își schimbe politica externă (I)

DEMONIZAREA CONCURENȚILOR ȘI CONSPIRAȚIONISMUL CA SEMNE ALE DEGRINGOLADEI ÎN ACȚIUNEA EXTERNĂ A SUA

Nu chiar cu foarte mulți ani în urmă am avut ocazia să urmăresc în direct îngrozitoarea prestație a Secretarului de Stat al SUA, Collin Powell, altminteri un om foarte decent, care prezenta Consiliului de Securitate al ONU „dovezile certe” primite de la serviciile de informații americane din care rezulta că Irakul odiosului dictator Saddam Hussein posedă arme de distrugere în masă și este capabil să lovească decisiv cu ele America și democrațiile europene aliate ei.

Pe scaunul din spate stătea directorul CIA, George Tenet, care, așa cum aveam să aflăm cu toții mai târziu, furnizase informațiile false și știa că reprezentantul SUA pur și simplu minte comunitatea internațională (ulterior Powell va recunoaște că acela a fost un episod de care se va rușina toată viața), iar oarecum în partea diametral opusă a mesei în jurul căreia erau așezați membrii Consiliului, ministrul de externe german, Joschka Fischer, striga omologului american, ca răspuns la solicitarea autorizării de a se declanșa războiul împotriva Irakului, „pur și simplu nu m-ai convins!”. Chipurile convins fusese premierul britanic, Tony Blair, care, făcând referire la „informațiile sigure” primite de la „verii americani”, mințea la rândul său Camera Comunelor și popoarele Regatului Unit, de patru ori: că informațiile sunt verificate (nu erau); că intervenția armată era legală, chiar și în absența unui mandat ONU (nu era); că războiul este inevitabil, întrucât dictatorul irakian este decis să atace (nu era); și că războiul este necesar, întrucât același demon era necooperant (nu era). Astăzi știm că în momentul în care debita acele minciuni Blair era conștient de ceea ce face.

În asemenea condiții, intervenția militară a avut loc fără mandatul ONU. Ea a generat un dezastru, ale cărui urmări se resimt și astăzi; și se vor resimți pentru decenii de aici încolo.

Suntem obligați să reamintim această istorie ori de câte ori SUA vine pentru a ne cere să mergem la război spre a preveni (teoria „loviturii preemtive”) sau pedepsi („teoria sancțiunilor”) răul absolut, iminent ori chiar deja declanșat sub ochii noștri orbi, potrivit „informațiilor sigure” furnizate Washingtonului de serviciile sale secrete. După dezastrele (inclusiv informative) din Irak, Afganistan, Siria, Libia etc. a aduce ca argument validitatea informațiilor deținute de administrația americană sau sinceritatea acesteia este expresia unui tupeu inadmisibil. L-am constatat în aceste zile la purtătorii de cuvânt ai Casei Albe, Departamentului de Stat, Departamentului Apărării etc.

Pe linia demonizării Rusiei și a Președintelui Putin, demonizarea fiind alibiul lipsei unei politici americane în relațiile cu aceștia (a spus-o chiar cu aceste cuvinte și Henry Kissinger, despre care nu cred că se poate spune că este „omul rușilor”), diferite oficialități americane ne bagă acum pe gât alte „informații sigure” privind intențiile agresive ale Kremlinului la adresa Ucrainei.

Mai întâi s-a spus că serviciile americane dețin informația certă că Vladimir Putin a decis să atace cu forțe armate masive Ucraina. Ni s-au oferit și detalii cu privire la direcțiile de atac, care urmau să fie în număr de patru. Nu intrăm în amănunte. Este suficient să amintim că aceste informații au creat panică în Ucraina și în lume, gonind de acolo animalul cel mai sperios cu putință – banul, capitalul. Dacă ar fi dorit să distrugă economia ucraineană și așa încercată, să creeze instabilitate socială și să pună pe butuc capul conducerii politice de la Kiev, Joe Biden nu ar fi reușit mai bine. Casa Albă a făcut astfel jocul Kremlinului. Oare chiar involuntar?

Cu 120.000 de soldați, cât se spune că erau masați în vecinătatea Ucrainei, fără a fi făcut un pas pe teritoriul acesteia, statul ucrainean nu putea fi ocupat; erau mulți, dar prea puțini. Prin zgomotul armelor NATO, asociat cu asigurările date de liderii alianței nord-atlantice popoarelor lor, desigur pentru a menține calmul la ei acasă, că în nici un caz nu se va interveni militar în apărarea Ucrainei, Ucraina a fost pusă la pământ, obligându-l pe Președintele Zelenski să se dezică de cei pe care până atunci încercase să îi implice în războiul de secesiune din Donbas și în controversele ucraineano-ruse.

În aceste condiții, încercând să adune laptele vărsat, Washingtonul, precum și sateliții săi baltici, au revenit pentru a spune că de fapt nu este vorba despre „iminența” atacului, că acest cuvânt a fost folosit sporadic în discursul lor public, că, de altfel, au fost neînțelegeri rezultate din greșeli de traducere (probabil că ei au folosit cuvântul „improbabil” și s-a tradus prin „iminent”) și că nu există nici un indiciu că „demonul” Putin ar fi luat vreo decizie cu privire la invazie; aceasta urmând să aibă loc ceva mai încolo când se așteaptă ca frigul iernii să înghețe pământul, permițând rachetelor și aviației ruse să zboare (sic!). Evident că astfel de „corecturi” nu merg împreună, una excluzând-o pe cealaltă. Ori atacul nu este iminent, ori ai pomenit rar iminența. Ori nu ai spus că Rusia urmează să atace, și atunci se putea să apară o greșeală de traducere, ori ai spus și atunci, despre ce traducere eronată poate fi vorba?

Oricum, simultan cu aceste încercări de repliere, SUA a anunțat că are „informația sigură” potrivit căreia Rusia nu va invada Ucraina, ci va organiza o lovitură de stat menită a-i permite să „câștige războiul” aducând la putere un guvern ucrainean pro-rus.

Cum nici lovitura de stat nu a avut loc, s-a oferit următoarea „informație sigură” și anume că Rusia „va ataca” prin amorsarea unor revolte interne în Ucraina care să destabilizeze țara aruncând-o în haos și făcând-o ușor de cucerit. „Recalcitranți” și „încăpățânați”, rușii nici asta nu au făcut. Drept pentru care ni s-a spus că serviciile armatei americane dețin „probe certe” cum că Rusia pregătește niște filmulețe cu care, prin imagini trucate, să se inducă ideea că armata ucraineană a atacat forțele secesioniste din Donbas, oferindu-se astfel pretextul pentru mult anunțata invazie a armatei ruse în sprijinul acestora. Evident, când jurnaliștii au cerut probe care să ateste realitatea conspirației, li s-a spus că proba este chiar declarația administrației care este știut că nu minte și care nu poate prezenta nimic în plus întrucât trebuie protejată sursa.

Până să apară filmulețul, unele posturi de televiziune (americane, dar nu numai) au dat drumul mai devreme știrii că invazia a și început. Ceea ce, evident, a fost o altă știre falsă. După ce a creat panică, știrea a fost retrasă cu scuze și atât.

Pe acest fundal ne putem întreba dacă nu cumva CIA pregătește ea niște filme trucate care să prezinte o invazie rusească inexistentă, cu morți, răniți, distrugeri, atrocități și altele asemenea de natură să determine o opinie publică în stare de șoc la a cere sau măcar susține o reacție euro-atlantică cel puțin de tipul unui război economic? Astfel, cetățenii americani și cei ai UE ar suporta mai ușor efectele sancțiunilor economice „nemaivăzute” aplicate Rusiei, care îi vor lovi prin recul. Metoda a fost folosită cu succes în 2014, când lunetiștii care au tras în populație la Kiev de pe acoperișurile blocurilor din jurul pieței Maidan, au fost prezentați în mod mincinos ca fiind trimiși de guvern; ceea ce a permis Toriei Nuland să extindă „sfera de influență” a SUA spre est, determinând, prin intermediul furiei populare, înlocuirea unui guvern considerat a fi pro-rus, cu unul cert pro-american sau, cel puțin, dependent de sprijinul american.

Este posibil și ca istoria cu „clipurile otrăvite” să pregătească lumea pentru a nu crede în imagini reale prezentând o ofensivă a armatei ucrainene în Donbas, similară celei ordonate de Președintele georgian Mihail Saakașvili, în 2008, pentru a pune capăt secesiunii Osetiei de sud. Ori, poate, și mai simplu va fi să se spună că în perversitatea lor rușii au inventat o tehnologice care nu permite înregistrarea video a războiului, dar că invazia invizibilă este în curs, că deja Kievul a fost ocupat și că trupele invadatorului se apropie de... București. Și prostimea va crede, întrucât, dacă s-a spus la televizor, înseamnă că este adevărat (sic!).

Cum oare pot fi calificate aceste manevre decât ca fiind o expresie a degringoladei și lipsei de profesionalism care au invadat serviciile partenerului strategic al României? Amândouă sugerează slăbiciunea SUA și lipsa de mijloace serioase pentru gestionarea crizei, precum și absența oricărei idei sau a oricărui angajament serios pentru evitarea războiului prin negocieri diplomatice. Or, asta afectează securitatea națională a României. Cu atâția doctori în „științele securității” este de mirare că politicienii dâmbovițeni nu par a fi înțeles pericolul și nu fac nimic pentru a scoate țara de sub o asemenea primejdie.

DE LA STRATEGIA OCUPAȚIEI LA STRATEGIA ZÂZANIEI

Fără îndoială că și Rusia practică dezinformarea și apelează la propagandă împotriva adversarilor săi. Metoda este cunoscută și toată lumea recurge la ea. Războiul mediatic și cel psihologic sunt specii ale războiului, deocamdată neinterzise în dreptul internațional.

Moscova o face, însă, profesionist, în așa fel încât manipulatul să nu simtă că este manipulat, iar dezinformarea să nu fie atât de evident contrazisă de realitate încât să fie nevoie de permanente corecturi și scuze.

Rusia este acuzată că vrea să semene discordie în cadrul NATO. Fără îndoială că vrea și face tot posibilul ca asta să se întâmple. Oricine ar fi în locul Președintelui Putin ar proceda la fel. Cum să nu dorești dezbinarea taberei adverse?! „Divide et impera!” („Dezbină și stăpânește!”) este o maximă cunoscută din timpul Imperiului roman, iar nu o strategie inventată de Putin.

Într-o conferință ținută cu numai câteva zile în urmă, cunoscutul politolog american George Friedman, spunea că SUA nu mai pot controla lumea și nu își mai pot impune regulile prin ocuparea de teritorii și prin intervenție directă. La adăpostul celor două oceane care o mărginesc la est și la vest, tot mai puțin eficace, din păcate, în condițiile progresului tehnologic, America își poate consolida securitatea și menține primatul în lume nu alergând să își îngenuncheze rivalii, ci făcându-i să se lupte între ei și acționând de la distanță pentru a menține echilibrul contrariilor, astfel încât lupta să nu se încheie cu un învingător, și pentru a izola focul astfel încât el să nu se întindă necontrolat și să afecteze interesele (capitalurilor) americane.

Friedman dădea în acest sens exemplul Imperiului roman, pentru „strategia dezbinării”, pe care îl contrapunea celui al Reichului german, pentru „strategia ocupației”. După romani, Imperiul Britanic, din care s-a desprins SUA, a stăpânit lumea prin mobilitatea flotei și prin zâzanie. Imperiul țarist și URSS au mers pe calea ocupării directe de teritorii, asociată cu destabilizarea vecinătății imediate și apropiate, în vederea unei ocupații viitoare. Aceasta a presupus un anumite tip de dezvoltare a puterii militare, care a atras cheltuieli, în cele din urmă, insuportabile. Se poate vorbi, în acest context, despre diferența de viziune și comportament între puterile maritime și cele continentale.

După cel de al Doilea Război Mondial, dar mai ales după armistițiul din 1989-1990 care a întrerupt Războiul rece, SUA a înclinat tot mai mult către „strategia ocupației”, însușindu-și comportamentul puterilor continentale. Respectiv acel comportament care a determinat URSS să ridice steagul alb.

Între timp, Rusia a ajuns să fie aceea care aplică strategia recomandată de George Friedman Americii, pe când America merge neinspirat pe urmele URSS, fără a băga de seamă schimbarea contextului geostrategic în care este ținută să opereze.

EUROPA ÎNTRE UNIFICARE ȘI FRAGMENTARE

După retragerea sa din Europa centrală și de est, și după dezmembrarea URSS, precum și după ce a devenit clar că Occidentul european refuză integrarea ei în „casa europeană comună” (UE și NATO vorbesc mereu, deși cu fățărnicie, că porțile lor rămân deschise pentru Ucraina, aceasta având dreptul sacru de a alege – de fapt, doar de a cere – să le devină membru, dar nu și pentru Rusia), Rusia post-sovietică a adoptat față de Europa politica tradițională engleză, și anume de a face totul pentru a opri coagularea unei mari uniuni a statelor central și vest europene.

Dar, de-a lungul întregii sale istorii, și Anglia s-a opus apariției unei mari puteri continentale, făcând totul pentru dezbinarea celor care au încercat edificarea ei. De aceea s-a luptat cu Napoleon și cu Hitler. În UE, Regatul Unit a intrat tocmai pentru a opri apariția Statelor Unite ale Europei și la Brexit a apelat crezând că astfel va declanșa o reacție în lanț care să întârzie federalizarea națiunilor europene. A făcut-o exact în momentul în care extinderea UE către Ucraina determinase Rusia să înlocuiască dialogul său cu UE, prin dialoguri bilaterale cu statele protagoniste ale UE.

La rândul său, SUA a subminat pe cât a putut atât integrarea europeană (opoziția sa față de crearea unei armate europene și a unei strategii de apărare proprii europenilor, fiind doar aspectul cel mai spectaculos al procesului), precum și orice eventuală antantă ruso-germană (aceasta fiind coșmarul geo-strategic al Americii). NATO a fost creat având ca prim obiectiv acela de a nu lăsa să prindă viață proiectul german al unui „imperiu european prietenos” (ceea ce avea să devină CEE și UE); fapt sintetizat în deviza „Germany down” (alături de „America in” și „Russia out”). Viziunea gaullistă a „Europei de la Atlantic la Ural”, a fost aspru criticată și practic repudiată de administrațiile americane.

Când pe la începutul anilor 2000, atât, pe atunci, noul președinte rus Vladimir Putin, cât și premierul Evgheni Primakov au sugerat că ar dori să ceară intrarea Rusiei în NATO (fusesem consultat și eu asupra acestei idei și i-am încurajat să facă testul), gestul a trezit un imens hohot de râs în lumea euro-atlantică, urmat de remarca ardeleanului care a văzut pentru prima dată girafa: „Așa ceva nu există!”.

Or acum, exact cei care s-au opus și se opun reunificării Europei (SUA și UK) sau supremației SUA în luarea deciziilor strategice cu privire la apărarea și securitatea Europei occidentale și centrale (Franța), acuză Rusia că promovează politici care să dezbine alianțele conduse de ei.

Așa este! Rusia promovează asemenea politici și asta nu ne convine. Ea nu face, însă, decât să meargă pe urmele puterilor euro-atlantice, care au pavat timp de decenii și de secole acest drum.

Nu ne place, desigur, ca Rusia să ne dezbine. În același timp, după experiența Pactului Ribbentrop-Molotov ne îngrijorează orice antantă ruso-germană. Dacă am fi, însă, în locul Președintelui Putin am face fix același lucru.

Orice coaliție pe care nu o controlează sau din care nu face parte pune Moscova în situația de a adopta strategia „managementului prin zâzanie”. Cui i-ar fi pe plac să vadă la porțile casei sale răsărind o putere mai mare decât a sa?

Dacă SUA, Occidentul euro-atlantic, în general, constatând că Rusia duce o politică în oglindă cu a sa, se simt amenințate, vor trebui să își schimbe politica externă, pentru a determina Rusia să o schimbe pe a ei. În trecut America avea și varianta de a menține status quo-ul (favorabil ei) prin exercitarea puterii. Astăzi, mai cu seamă după ridicarea Chinei, situația s-a schimbat.

În prezent, raporturile de putere, nu exclusiv cele cu Rusia, ci în contextul mondial mai larg, îi sunt defavorabile Americii. SUA poate ar câștiga un război cu Rusia, dar nu are posibilitatea să poarte războiul numai cu aceasta; și chiar de ar putea, i-ar fi imposibil să câștige pacea consecutivă victoriei în război. Or, de ce să porți războaie care nu îți oferă ca premiu pacea? În orice caz, victoria împotriva Rusiei ar fi una à la Pyrrus; următorul succes similar ar însemna nu moartea pax americana, căci asta este deja decisă de istorie, ci pierderea războiului pentru un loc onorabil în ordinea globală postamericană. Aș vrea să nu am dreptate, dar ... am.

(Va urma)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News